Dumnezeu ne-a dat un plai,
Parcă-ar fi gură de rai.
Ni l-a dat ca să-l sfințim,
Veci de veci aici să fim…
(Revista „Natura”)
Satul de baștină Tătărăuca-Veche de prin părțile Sorocii… Răsfoind filele copilăriei mele, îl văd cufundat între bogate livezi și arbuști, cu oameni aprigi la muncă. Pentru această trăsătură a lor, au fost deposedați de pământ, iar 47 de gospodari din sat au cunoscut calvarul deportărilor după 1944, „grație eliberatorilor din răsărit”.
Localitatea este așezată pe cele două maluri ale unui pârău, care curgea pe fundul unei râpi adânci, care m-a vrăjit încă din copilărie. Anii respectivi nu pot fi dispersați de farmecul acestui „râu”, căci pentru mine el însemna mult. Cele trei vâlcele din apropierea satului, dinspre amiază, răsărit și asfințit alimentau pârăul cu o apă bogată și cristalină. La intrarea lui în sat apele-i formau o mică cascadă, dându-le o nouă forță de curgere. Lovindu-se zgomotos de stâncile așezate parcă de Cel de Sus, se făcea auzit chiar și de la depărtare. Cursul său cotit forma niște bulboane, în apele cărora noi, copiii, ne scăldam cu plăcere în toiul verii.
Dreapta malului pârăului era presărată de stânci mari de piatră. Tot aici se întindeau pășuni de toată frumusețea, un adevărat rai pentru oi și capre. În stânga malului se formase holmuri mari de nisipi alb, pe care ne urcam ca să admirăm priveliștea fermecătoare a locului (Noi, care nu văzusem munții decât în vis, credeam că suntem în Carpați.)
În clasele primare școala noastră se afla tot pe malul drept al pârăului. Drumul spre ea pentru noi, băieții, era prin râpă. Dimineața ne întâlneam cu toții la fântâna de la răscruce și ne întrebam pe care drum pornim spre școală. Cu toții răspundeam în cor: de-a dreptul prin râpă, astfel reușind să trecem pârăul de 2-3 ori pe zi.
În timpul liber ne jucam cu băieții din partea cealaltă a pârăului de-a „războiul”, joc după cum era suflul timpului. De mic copil iubeam uneori să mă aflu în singurătate, să urmăresc cu privirea vietățile ce mișunau prin apa străvezie a râulețului, să-mi ridic ochii spre stâncile de juru-mi. Mă întristam, când sătenii le distrugeau, scoțând piatra pentru construcție. Mă bucuram, totuși, că unele locuri zidite de mama Natură rămâneau neatinse de mâna omului. Malurile înalte ale pârăului serveau și ca mijloc de comunicare între săteni: își transmiteau unii altora doleanțele, știrile curente, ecoul lor străbătând zările. Bunica mea, Ana Bârlădeanu, când striga cu glasu-i curat și răsunător: „Iura, vino îndată acasă!”, auzea tot malul opus, încât eu, oriunde m-aș fi aflat, alergam imediat cu sufletul la gură spre casă.
Partea stângă a pârăului era locuită de dinastii ale Bârlădenilor. Din cele vreo 40 de familii, mai bine de jumătate purtau numele de familie Bârlădeanu. Obârșia lor, după cum am aflat mai târziu, se trage de la frumosul oraș Bârlad (aflat azi pe teritoriul României), veniți prin sec. XVII.
Rezistând împrejurărilor colectivizării forțate, ei și-au păstrat cu demnitatea firea de gospodari pe tot parcursul anilor.
La o distanță de 2,5 m pârăul Tătărăucii, care nu cunoaștea nicio gunoiște, făcea un braț comun cu fratele lui (a pârăului) ce venea dinspre satul vecin, Niorcani. Împreună continuau cursul ca adevărați frați spre bătrânul Nistru, vărsând în el o apă și mai bogată și cu o mai mare putere.
Unirea celor două maluri, trecerea dintr-o parte a satului în alta s-a făcut peste podul lui Ciocan, inițial construit din lemn, ulterior din piatră, după numele unui fierar, care meșterea cu ciocanul diferite obiecte necesare locuitorilor, în preajma podului.
Astăzi, pârăul copilăriei mele este văduvit de apă, ca urmare a construirii în interes economic a unor lacuri artificiale la izvoarele lui. De asemenea, malurile lui au devenit pustii, tinerii au plecat din localitate, tot din interese economice, îndeosebi de prin 90 încoace. Nu mai are cine străpunge cu vocea ecoul lor. Fără oameni parcă s-a stins și farmecul priveliștii celor două maluri.
Rătăcirile conștiente ale guvernanților pe parcursul celor mai bine de 30 de ani și rătăcirile celor nevoiași au dus la o stare destul de confuză a societății moldovenești. Ce ne facem mai departe: ne trezim sau suferim în continuare? Asta înseamnă și părăsirea locurilor natale. Dar cât timp?
Pârău cu apă zgomotoasă,
De însuți dumnezeu aleasă,
Unde tătarul calu-și adăpase
Și satu-ntreg îmi adunase.
