Puțini sportivi au reprezentat Ungheniul la principalul start al sportului mondial – la olimpiadă. În această vară, un alt tânăr minunat, vesel și neclintit, în vârstă de 23 de ani, Ion Basoc, a completat rândurile acestora.
Absolvent al liceului „Ion Creangă” din Ungheni, Ion a reprezentat Moldova cu demnitate la Jocurile Paralimpice de Vară de la Tokyo. Ion Basoc a participat la turneul de para-judo, la categoria de până la 100 kg, și a reușit să evolueze în trei lupte pe tatami-ul japonez, ocupând locul 7.
Comunitatea sportivă din Ungheni știe foarte puțin despre Ion, mai ales datorită modestiei sale înnăscute, deci vom încerca să lichidăm această lipsă de informații.
— Ion, de ce preferi judo? Cum a apărut acest sport în viața ta?
— În copilărie, nu eram un mare sportiv, jucam fotbal doar la nivelul curții. În 2017, după ce mi-am pierdut vederea aproape complet, am avut depresie. În capitală, unde am studiat la o școală specializată pentru nevăzători, soarta a adus în viața mea doi oameni minunați care, la propriu, mi-au redat credința în viață. Acești oameni sunt bine cunoscuți în Moldova: celebrul para-judoka Oleg Crețu și antrenorul Vitalie Gligor. Practic m-au adus pe tatami de mână și m-au inițiat în lumea misterioasă a judo-ului. Practicând acest sport, spun fără exagerare, sacru, am regăsit sensul vieții. Și, deși ochii nu vedeau, ca mai înainte, inima mea ardea și bătea puternict. Fratele meu mai mic, Dan, m-a ajutat foarte mult și a devenit „ochii” mei.
— La ce competiții ai participat?
— În 2018-2019, am luat parte la Campionatul Mondial de para-judo din Portugalia și la etapa Grand Prix din Baku. Nu am câștigat lauri acolo, am pierdut chiar în primele lupte, dar am obținut un anumit rating, care a contribuit la realizarea visului meu olimpic.
— Și apoi a apărut COVID-ul…
— Da, această pandemie mi-a afectat foarte mult procesul de formare. La Chișinău, toate sălile de sport erau închise, pur și simplu nu aveai unde să te antrenezi. Am venit în orașul meu natal și am întâlnit alți doi oameni minunați care mi-au dat o mână de ajutor. Anatoli Bacaleț, antrenor de fotbal, și fotbalistul Alexandr Cernikov, pe orice timp, au alergat cu mine distanțe lungi, permițându-mi astfel să-mi mențin forma fizică.
— Jocurile Paralimpice de la Tokyo! Cum a apărut acest mare eveniment în viața ta?
— Împreună cu Oleg Crețu ne aflam în cantonament în Georgia, unde el se pregătea pentru Jocurile Paralimpice. Și pe neașteptate, la 12 iulie, am primit o notificare de la IBSA (Asociația Internațională a Sportivilor Orbi) că am primit un world-card pentru Jocurile de la Tokyo. Emoțiile m-au copleșit! Din fericire, alături se afla o persoană și un atlet atât de experimentat ca Oleg Crețu.
— Japonia! Pentru mulți dintre noi, aceasta este o țară foarte misterioasă. Ție cum ți s-a părut?
— Dacă nu era COVID-ul, ar fi fost cele mai minunate jocuri olimpiade și paralimpiade din istorie. Au existat multe restricții, dar din ceea ce am văzut, țin minte ceremonia de deschidere și amabilitatea japonezilor, respectul pentru oaspeți.
— Pe scurt despre realizările tale sportive la Jocurile Paralimpice…
— Pentru prima dată într-o competiție mondială, am reușit să am trei lupte. În prima luptă, am câștigat împotriva unui judoka din Kazahstan, apoi soarta m-a adus față în față cu o adevărată legendă a sportului mondial. Brazilianul Antonio Tenorio Silva, în vârstă de 50 de ani, a participat pentru a șaptea oară la Jocurile Paralimpice, de patru ori a devenit campion! ! Am cedat în ultimele 15 secunde de luptă, când m-a contraatacat cu succes. Și apoi, în turneul de consolare pentru „bronz”, am pierdut în fața unui atlet rus experimentat.
— Ai mai avut vreun eveniment memorabil la Tokyo?
— Dacă vă referiți la faptul că mi-a fost încredințat să port steagul țării la deschiderea Jocurilor, atunci spun că acest lucru nu îl poți uita. Împreună cu legendara sportivă moldoveană Larisa Marinenkova, am purtat tricolorul în fața întregii lumi.
— Jocurile Paralimpice au intrat deja în istorie. Ce urmează?
— Antrenamentele. Să nu privesc în urmă. Să merg doar înainte și înainte. În niciun caz nu mă consider invalid, sunt membru al societății ca toți ceilalți. Și acesta este meritul sportului, meritul acelor oameni care m-au adus în sport și m-au ajutat să obțin succes. Recomand tinerilor să practice sportul. Dacă n-ar fi sportul, nici nu-mi pot imagina ce ar fi acum cu mine…
Acești oameni modești, cu o soartă neobișnuită, trăiesc printre noi și cu toții trebuie pur și simplu să îi cunoaștem și să le dăm o mână de ajutor și sprijin la momentul potrivit.
