Se construiește mult, se construiește pe fiecare petic de pământ. Că nu vom avea cu ce respira pe nimeni nu doare nicăieri. Principalul bani să iasă. În goana această nebună pentru înavuțire apar magazine la fiecare colț, care în cel mai scurt timp devin falite din cauza lipsei de cumpărători, însă asta e altă problemă. Apoi, le urmează blocurile de locuit cu acele anexe, care le măresc spațiul locativ, dar care arată grotesc atât prin arhitectură, cât și prin coloristica lor, care te fac să râzi, asta ca să nu plângi. Multe dintre ele sunt construite ilegal. În unele cazuri se aplică amenzi, în cele mai multe – nu. Dar toate luate la un loc (cu amenzi plătite sau nu) vor fi în câțiva ani parte a planului urbanistic.
Și, uite așa, nu ne-am mai imagina că locul cu acea construcție agresivă ar putea să arate altfel, că în locul acela ar fi putut exista o altă clădire cu o altă menire socială. Îmi pun și eu întrebarea ca și scriitorul Vasile Ernu – poate fi stopat acest fenomen? Sau „Basarabia devine încet, dar sigur, un soi de ţară subdezvoltată în care o mână de parveniţi fac absolut ce vor şi controlează aproape tot. Iar Chişinăul se apropie de fenomene specifice unor oraşe din Africa şi America de Sud: blocuri de lux cu vedere spre parc alături de casele săracilor care mor de foame. Un lux fără infrastructură publică şi spaţiu public. Iar un oraş fără spaţiu public şi bun comun este un iad urban”, scria Vasile Ernu în articolul „Noul urbanism al Chișinăului – construcția ca formă de distrugere sau despre iadul urbanist”.
