În scurta vacanță din august am mers într-o excursie în România. Ca de fiecare dată (de câțiva ani merg în excursii de 2-3 zile în România pe care le organizează o agenție de turism din capitală), mergem la Chișinău ca să luăm autocarul.
Pentru că în acest an plecarea era programată pentru ora 00.00, am optat să mergem până în capitală cu trenul. De vreo 2 ani nu am mers cu acest mijloc de transport. Priveam peisajele satelor de până la Chișinău cu nesaț, îmi aduceam aminte de anii studenției. Era vesel în tren, niciodată nu te plictiseai. Auzeai istorii fel de fel, triste, fericite. Acum era mai liniște. Poate motivul e că era un tren pe o cursă internațională sau poate că era seară și pasagerii erau obosiți după o zi lungă la serviciu.
Nu despre aceasta vroiam să scriu în acest editorial, ci despre aceea că încă o dată mi se confirmă adevărul vorbei, lăsate strămoși, „omul sfințește locul”. În tren o figură importantă era cea a revizorului. Pe vremea studenției marea majoritate a acestor angajați a căilor ferate era aceea de a se asigura că toți își plătesc călătoria, fără a te mai întreba ceva dacă mai ai nevoie de ceva sau dacă dispui de tot confortul. Însă acum am rămas mută de uimire. Revizorul responsabil avea o atitudine atât de respectuoasă. De fiecare dată când mergea prin vagon avea grijă să ne întrebe dacă avem nevoie de ceva, iar când ne-am coborât la Gara Chișinău ne-a urat o seară bună.
Mai rar așa funcționari poți întâlni în țara noastră! În mai toate instituțiile vezi mutre înăcrite sau enervate la culme, ori plictisite. Nimeni nu are timp să explice ce și cum cu o tonalitate joasă. În schimb, au timpul și forța să răcnească de parcă omul din fața lor ar fi surd, de parcă omul din fața lor ar fi specialist – „Cum, matale, nu știi?”, – te întreabă exasperat funcționarul și își dă ochii peste cap, semn că nu ești în toate mințile sau „Vai, dar cât poți fi de înapoiat!”. Marea majoritate a funcționarilor, specialiștilor au talentul de a-l face pe bietul om, care a venit să-l ajute să-și rezolve o problemă, să plângă.
Ar trebui să ne revizuim atitudinea, să răsturnăm aceste obiceiuri, care nu ne fac niciun bine și să zâmbim, pentru că nu costă nimic, însă impactul e enorm. Încercați și după cum scria cineva „atunci când simţi nevoia să priveşti în jur trebuie să aduni cât mai multe, să duci cu tine înapoi măcar o frântură din fiecare lucru frumos pe care îl întâlneşti în cale”.
