Potrivit oaspetelui ordinar al redacţiei, în Ungheni trăieşte un om uimitor, talentat şi foarte modest, traducător de performanţă, Ghenadie Lahman. Am fost intrigată să-i solicit o întâlnire ca să fac cunoştinţă cu el.
— Se zice că aţi tradus nu literatură artistică, ci ştiinţifică.
— Literatura artistică se traduce mai greu, pentru că ea conţine descrierea traiului, etnografie, istorie, mulţi termeni tehnici, coloritul local. Dar există multe traduceri de calitate joasă, acum, anume ele sunt răspândite. O traducere bună necesită cunoştinţe şi multă erudiţie.
— E interesant, în republică sunt mulţi traducător de talia dumneavoastră?
— Mie îmi vine greu să mă apreciez, dar în domeniul meu – am lucrat la Institutul de Genetică Ecologică din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei care e comasat în prezent cu Institutul de Fiziologie şi Protecţie a Plantelor – nu erau.
— Unde sunt pregătiţi asemenea specialişti?
— Am absolvit Universitatea de Stat. Ce-i drept, până atunci a fost şcoala de marină din Leningrad.
— Sunteţi din Ungheni?
— Da, m-am născut în Ungheni, acum împreună cu soţia stăm în casa părintească.
— Cred că nu prea sunteţi adaptat la viaţa de toate zilele.
— N-aş spune. Dar am o oarecare dedublare: mă consider un împătimit al limbii engleze de care m-am ocupat toată viaţa, mă ocup şi acum. Totodată, îmi place grădina, vinificaţia – ea e un atribut naţional inalienabil. Iubesc foarte mult această casă, de aici e o privelişte minunată spre Prut, spre România.
— Cine vă sunt părinţii?
— Tata e originar din Nicolaevca Veche, a lucrat 35 de ani la vamă, mama e cazacă de pe Don, s-a ocupat în temei de gospodărie. Am avut o soră mai mică. Cu regret, toţi oamenii dragi mie în cinci luni ale anului 2011 s-au stins din viaţă.
— Prutul v-a făcut să vă duceţi la şcoala de marină?
— În copilărie toţi băieţii visează la ceva romantic, doresc să fie marinari, piloţi, aşa am fost şi eu. După ce am absolvit 8 clase, am trecut un concurs uriaş şi am fost admis la această şcoală. Încotro am plutit pe urmă? În port, la lucru, am fost admis la şcoala superioară ingineri de marină, secţia fără frecvenţă.
— Când soarta v-a făcut să vă întâlniţi cu engleza?
— În clasa a cincea am primit manualele şi am început să le privesc cu emoţie. Literele necunoscute din manualul de engleză chiar m-au speriat. Dar când am început să studiez limba, mi-a plăcut. Ziceţi de talent? Dragoste a fost, dar, cum spunea, se pare, Edison, geniul înseamnă 1% de răbdare şi 99% de sudoare, aşa a fost şi cu mine. Am avut noroc de profesori de engleză care îmi spuneau că e ceea de ce am nevoie. Am lucrat în Piter jumătate de an, apoi au venit părinţii la mine, lor nu le-a plăcut clima, eram departe de casă…
— Şi slăbuţ?
— Niciodată n-am fost gras, în plus, practicam boxul. Am venit acasă şi, având diplomă cu menţiune, am susţinut numai examenul la engleză şi am fost admis la facultatea limbi străine. După absolvirea universităţii mi s-a propus un post de profesor. Cu regret, din anumite motive n-am intrat la aspirantură, deşi am susţinut minimumul de candidat. Cred că acest lucru mi-a determinat cariera, poate chiar şi soarta. Mi s-a propus să plec la Moscova, dar m-am gândit că nu e bine să las aici soţia şi copilul. Cu aspirantura nu mi-a mers şi am trecut la Academia de Ştiinţe unde era nevoie de un traducător, am nimerit în laboratorul preşedintelui de atunci al AŞM, Jucenko. Mi s-a explicat cu ce mă voi ocupa şi m-a interesat… Vreau să spun că atunci genetica sovietică cu vreo 10 ani rămânea în urma celei occidentale, dicţionare nu erau, trebuia să răsfoiesc foarte multă literatură. Nu sunt specialist în genetică şi eram nevoit să lucrez şi nopţile. Apropo, această obişnuinţă o am şi acum.
— Aveţi titluri ştiinţifice?
— Titluri nu am, dar am două cărţi în engleză cu peste 350 de pagini în care se menţionează măiestria profesională a traducătorului şi străduinţa sa de a îmbunătăţi textul şi a utiliza formulări mai clare, precum şi numeroase broşuri, lucrări ştiinţifice şi articole.
