Cartierul Dănuțeni zace în istorie, cel puțin asta demonstrează ulițele rămase practic neschimbate încă din perioada sovietică, străduțe mici și neîncăpătoare pe care trec doar șuvoaiele de apă, atunci când curg la vale, sau bătrânii, care se ridică cu greu până la cel mai apropiat magazin, pentru a-și lua o pâine. Că doar de asta le-ar mai ajunge pensia pe care o primesc.
Coborând pe strada Mușatinilor, atenția ne este atrasă de un stejar arătos, care la prima vedere dă semne că ar fi un copac secular. Ne apropiem de gospodăria Verei Țilică, ograda din care răsare copacul, și observăm o casă, care cu siguranță a găzduit mai bine de două generații. Batem la poarta ruginie, care scârție și ea parcă de bătrânețe, iar în prag ne întâmpină mătușa Vera cu un zâmbet cald. Pe semne că e dorită de oaspeți, întrucât nu prea o mai vizitează cineva. Ne poftește să intrăm în curte, o curte păzită de doi câini și câteva găini. Acestea sunt singura bogăție a bătrânei. Ne apropiem de copac și vedem la tulpina lui un cuptor vechi, lipit cu lut și văruit. Despre acesta femeia ne spune că ar avea mai bine de 70 de ani. Pe vremuri în el coceau câte 20 de tave pentru mesele de pomenire de la înmormântările din cartier. Acum bătrâna nu-l mai folosește, dar îl întreține cu grijă.
O comoară lăsată de generațiile trecute mai veghează și astăzi
Ne apropiem mai mult de rădăcina copacului, iar mătușa Vera începe să povestească, din memoriile sale, despre istoria stejarului de peste 370 de ani, la umbra căruia s-au adăpostit 5 generații ale aceleiași familii. Cu ochi înlăcrimați, femeia spune că nu și-a dorit niciodată să-l taie. Mai bine cumpără lemne, decât să taie din el. Pentru ea este ca un membru al familiei, ca o comoară lăsată din moși-strămoși. Este ca un soldat care a stat la strajă mai bine de 3 secole și a apărat gospodăria de războaie, fulgere, grindină, vânturi, ba chiar și de o bombă. „A avut sărmanul stejar multe cumpene de trecut. Pe timpul războiului ne-am refugiat, când ne-am întors, casa nu avuse de suferit, în schimb copacul își avea crengile despicate, era vai de el. De la soldați am aflat că o bombă ar fi trecut printre crengile lui și s-ar fi oprit acolo. Prin anii 60 a fost lovit de un trăsnet, fiind despicat, abia nu demult s-a învelit tulpina cu coajă și s-a tămâduit”, ne-a povestit bătrâna.
O generație
Cândva familia Țilică era foarte numeroasă. Părinții mătușii Vera au avut 12 copii. Mama acesteia a avut 4 nașteri consecutive de gemeni. Cu părere de rău, dintre aceștia rămânea doar câte unul. Acum Vera Țilică are 86 de ani, până nu demult locuia cu sora sa în casa părintească, între timp aceasta a decedat. Gospodăria a fost împărțită în două, încă de pe când trăiau părinții lor. Celălalt lot i-a revenit fratelui Vasile, care acum are 90 de ani. Câteva case mai la deal locuiește cel mai mare frate, Mihai, de 95 de ani. Din cei 12 copii, astăzi își duc povara bătrâneții doar acești trei frați. Din memoriile acesteia și a fraților săi, bătrânul stejar le-a umbrit copilăria de arșiță, le-a fost salvarea, atunci când făceau șotii, ascunzându-se printre crengile lui.
De probleme, bătrâna Vera nu se plânge. Spune că crengile, chiar dacă se înnoiesc, cele care mai cad din când în când sunt mici, putrede și nu o afectează. De frunzele stejarului se folosește atât ea, cât și vecinii sau doritorii, care se adresează pentru a pune în murături, vecinii mai vin după ghinzile, despre care se spune că sunt bune de dat la porci, pentru a prinde mai repede în greutate.
Menționăm că după cele văzute și spuse de Vera Țilică, acesta ar fi cel mai bătrân stejar din raionul Ungheni. Pe când în Republica Moldova sunt circa 400 de stejari seculari protejați, cel mai bătrân fiind stejarul lui Ștefan cel Mare de la Cobâlea (raionul Șoldănești), care ar avea 700 de ani. Referitor la înregistrarea acestuia, bătrâna spune că nici mama ei nu ar fi fost de acord și nici ea nu este. Dacă l-ar fi înregistrat, ar fi fost îngrădit și nu s-ar fi permis nicio frunză măcar să-i fie ruptă. Printre altele bătrâna a mai menționat că nu are niciun gând să-l taie, cel puțin cât timp va trăi ea, deja cine va veni din urmă, va decide singur. Ceea ce ar însemna că generația care va urma ar putea fi un pericol pentru bătrânul copac, femeia neavând copii, iar noii proprietari s-ar putea dovedi mai puțin atașați sentimental de această oază de istorie.
