Săptămâna aceasta am fost la şcoala online, clasa a I-a. A fost o experienţă nouă, inedită şi colorată de zâmbete de copii. Chiar dacă nu s-au văzut doar 2 zile, acele de sfârşit de săptămână, sâmbătă şi duminică, fericirea revederii se vedea în zâmbetele şi ochii lor. Acum mă gândesc cât de greu le va fi în aceste 14 zile, le va lipsi contactul fizic cu colegii şi învăţătoarele.
Dar să vă povestesc eu cum am perceput desfăşurarea unei zile cu predare pe online. Nu e o muncă uşoară pentru cadrele didactice, dar micuţii au fost ascultători, au fost atenți la ore, s-au ascultat unii pe alţii, nu şi-au închis camerele unii la alţii şi nici nu au filmat în timpul pauzelor. Vă spun toate acestea ca să vă daţi seama că mai avem o speranţă că generaţia în creştere va fi una cu bun-simţ. Erau dornici să răspundă şi stăteau răbdători cu mânuţele în sus ca să fie ascultaţi de profesoară.
Chiar dacă nu e bine deloc, asta ne-a demonstrat experienţa anterioară a învăţământului online (lipsa tehnicii corespunzătoare, reţea de internet slabă, limitarea interacțiunii profesor-elev, cât și acomentariilor profesorului pentru elevi, fapt care face aproape imposibilă aplicarea abordării învățării centrate pe elev etc. ), se poate de organizat şi desfăşurat orele absolut minunat şi cu rezultate eficiente şi în aceste condiţii precare. Trebuie să înţelegem cu toţii că e necesar să ne unim forţele şi să nu lăsăm mâinile în jos dacă ne dorim ca ai noştri copii să primească o educaţie bună. Ştiu că e foarte dificil să faci faţă situaţiei, dar imaginaţi-vă ce se întâmplă acolo unde părinții sunt pedagogi și copiii lor sunt elevi. Unul trebuie să predea, celălalt să învețe, însă au un singur laptop, iar telefoanele nu sunt din cele din ultimele modele.
Ştiu că a te duce la școală înseamnă mai mult decât mersul într-un loc unde înveți lucruri noi. Aici ai oportunitatea de a socializa şi a minimaliza timpul petrecut în faţa calculatorului sau a telefonului, de a pune bazele unor relaţii de prietenie. Tot la şcoală cadrele didactice pot identifica mai lesne problemele legate de familie, în special cele de violenţă, oferind astfel la o etapă timpurie sprijinul necesar copiilor, dar nu pot să îmi condamn copilul la un pericol precum e Covid-19. Doar acele mame care au fost internate în vreun spital (şi din acestea sunt 90%, dacă nu mai mult) îşi dau seama cât e de fragilă viaţa, că e mai subţire decât firul pânzei de păianjen. Eu nu am să pot uita niciodată momentul când aşteptam copilul meu să se trezească după anestezie, dormea în poziţia embrion (avea doar 2 luni de la naştere) de vreo 2 ore şi medicul anesteziolog intrase în panică deja şi ne rugam ambele să facă un semn ceva, sau cum a avut convulsie după intervenţia chirurghicală, am ţinut în braţe un copil mort.
Acele momente au fost atât de dureroase că până şi acum le simt efectul. De aceea, am ales să mă vaccinez, am ales să merg mai rar în vizită la oamenii dragi ca să evităm interacţiunea cu mai mulţi oameni în speranța că vom trece peste pandemie și ne vom putea bucura de prezența lor.
