Ceea ce mi s-a întâmplat recent a fost pentru prima dată în cei 25 de ani de muncă la ziar. O persoană, sau de singurătate, sau de disperare, ori din alt motiv – nu vom preciza de ce, doar sunt şi boli care duc la aşa ceva – a inventat o poveste foarte frumoasă despre viaţa sa pe care eu am crezut-o fără a ezita. Cu atât mai mult cu cât povestea, cum se vede, a fost „testată”, se prea poate la un păhărel de tărie, pe urechile mai multor ascultători atenţi. Iar eu, fie din naivitate, fie din credulitate, am acceptat cele auzite. Pur şi simplu, nici prin cap să-mi treacă că ai putea să povesteşti unui jurnalist, la reportofon, o istorie inventată despre tine şi despre viaţa ta. Nu ştiu, nu-mi imaginez ce m-ar face să povestesc cuiva, fie şi unui necunoscut, că eu, de exemplu, am fost directoare a combinatului de covoare, iar acum lucrez jurnalistă.
Despre faptul că am scris o istorie frumoasă a unei persoane curajoase care s-a dovedit a fi cu totul altfel mi-au comunicat oamenii care îl cunosc bine pe „eroul” meu şi regretau că „am dat în bară”. M-au sfătuit să nu cred vorbelor, ci să verific documentele ce confirmă cuvintele, deşi eu nu cred că vreodată voi recurge la acest sfat. Dacă cineva a venit la redacţie cu o durere sau a rugat la telefon sa îi ajut, eu să-i cer acte care ar confirma cele spuse? Şi în acest caz mă consolez cu gândul că n-am „cauzat prejudicii” nimănui cu povestea noastră. Da, e incomod, dar sunt neajunsuri ale profesiei. Ce-i drept, în acest caz altceva m-a mirat: toţi spuneau că e o istorie inventată, că omul dă drept realitate visele sale, dar nimeni n-a spus că lui îi este greu, complicat, că e singur, e un om nefericit, că toţi îi ajută şi îl susţin. Toţi erau deranjaţi de faptul că am scris ceva frumos, dar nu se referă la el. Dar mie, cu toate că nu-i înţeleg fapta şi nu pot să o explic decât prin boală, îmi vine să-l compătimesc.
Cum să nu crezi oamenii? Cum să nu-i crezi pe locuitorii părţii de sat din Petreşti numită, ca în bătaie de joc, în cinstea Finlandei prospere? Acum această Finlandă stă fără apă, căci fântânile au secat. Indignarea oamenilor poate fi înţeleasă cu uşurinţă, deoarece cea mai bună parte a satului, centrul lui, are apeduct, pe când cei de aici sunt nevoiţi să umble cu găleţile şi să caute apă. Finlandezii din localitate în genere sunt supăraţi pe autorităţi, deoarece se ţine cont de părerea lor, spun ei, numai în ajunul alegerilor, atunci li se promit drumuri, apeduct, dar vin la putere şi se dovedeşte că bani nu sunt. Vine iarna, Finlanda e acoperită de nămeţi de nu poate răzbate nici ambulanţa, iar vara locuitorii se chinuiesc fără apă. Despre lipsa apei în această parte de sat am scris în repetate rânduri, dar folos a fost puţin. Cu toate acestea, peste o lună voi reveni la tema respectivă ca să aflu cum de s-a întâmplat că în 2006 pentru proiectul de construire a apeductului în Petreşti, prin semnăturile lor, au votat peste 800 de persoane, iar acum unele dintre ele bat pragurile autorităţilor de toate nivelurile în căutarea apei şi intenţionează să ajungă chiar la Guvern.
