La 13 ani, vara, a violat-o chiar tatăl ei. S-a întâmplat în bucătăria de vară, unde era pus un pat pe care dormea ea. Frica prin care a trecut atunci, nedumerirea, neînțelegerea celor întâmplate și teama de tatăl ei au pus pentru totdeauna stăpânire pe ea. Mama ei a înțeles ce a fost, dar nu avea putere să facă ceva. Trăia cu un tiran, cu un călău. S-au cunoscut când el, tânăr absolvent al școlii de miliție, a venit să lucreze milițian de sector în satul lor. Tânărul chipeș i-a atras atenția Anei, o fetișcană de 19 ani, care în aceeași vară se întorsese în satul de baștină ca învățătoare după absolvirea școlii pedagogice. În primăvară s-au căsătorit și atunci kolhozul le-a repartizat o casă nouă, construită anume pentru tinerii specialiști. Primăvara următoare s-a născut Nina. Calvarul a început când copila avea câteva luni. Alexei, așa îl chema pe tatăl Ninei, a început să-și bată cu bestialitate soția. O bătea „cu cap”: niciodată n-o lovea peste față sau mâini, o bătea cu cureaua pe spate și picioare, să nu se vadă carnea sfâșiată. În scurt timp Ana se transformase într-o vietate mereu speriată, agitată, tăcută și care niciodată, de frică, nu știa ce are de făcut. Oricum în voie soțului nu-i intra niciodată. Când mai crescuse fata, Ana nici nu mai înțelegea cum de mai trăiește. Fata nu știa de suferințele mamei ei, fiindcă tortura decurgea în beci sau chiar în podul casei. Ana niciodată nu țipa, iar el lovea în tăcere.
După noaptea violului el a început să vină cu regularitate la fiică. Dacă vedea că tata îi cere soției să-i pună pe masă un păhărel de rachiu, un cățel de usturoi și o felie de pâine cu slănină, Nina știa că seara ceea va fi din nou batjocorită de bărbatul care i-a dat viață. Dar aceste lucruri fata le-a conștientizat mai târziu, când a mai crescut, iar la 13 ani cum ar fi putut înțelege de ce tatăl îi face atâta durere, de ce îi schingiuiește trupșorul mic și slab de te prevedeai prin el.
Spera că va scăpa de urgie după ce va absolvi școala. S-a pus pe carte. Învăța mereu. Nopțile, după ce taică-său ieșea din odăița ei, aprinde lumina și învăța până dimineața. La facultate a intrat fără dificultăți, învăța bine. Treptat au rămas undeva în urmă chinurile care i-au adumbrit adolescența și a apărut o rază de speranță la un viitor bun. Apoi a făcut cunoștință cu Anton.
Auzind mărturisirile Ninei, oamenilor legii parcă li sau deschis ochii. Au plecat la părinții Ninei să facă percheziție. Nu găseau nimic până când unul dintre ei, cel mai tinerel, a observat că în sarai, într-un colț, pământul pare să fi fost săpat, e mai negru și nu e bătătorit ca în încăperile prin care se umblă mulți ani. Au început a săpa și la o mică adâncime au dat de corpul lui Anton. Capul băiatului fusese strivit, corpul era plini de răni.
Când s-a văzut în fața anchetatorului, lui Alexei i-a pierit orice urmă de îngâmfare și a povestit totul. Pe Anton l-a omorât pentru că băiatul începuse a-i pune întrebări referitoare la relațiile cu fiica, iar lui acum, când nu mai are mult până a se pensiona, nu-i face bine scandalul. Fiind întrebat dacă regretă ce i-a făcut fetei, a tăcut. Nu avea ce răspunde. Atât doar că a spus că nimeni nu știa de omor, soția era la școală în timpul cela. Nina și-a continuat studiile, încercând să nu ia în seamă privirile, directe și mai ascunse, ale studenților, să nu asculte șușotelile pe la spate. Îi părea mereu că este arătată cu degetul, dar a trecut peste toate. Căpătase niște puteri pe care nici nu bănuia că le-ar avea. Văzându-se cu diploma de absolvire în mână, s-a dus să lucreze acolo unde fusese repartizată. Era mulțumită de camera ei din cămin și de faptul că poate decide singură cum să trăiască. Prietene nu și-a făcut. S-a căsătorit târziu, pe la 30 de ani, deoarece dorea mult să aibă un copil. Cu soțul a fost bună, într-un fel chiar îi era recunoscătoare. Copii nu a avut și soțul s-a împăcat cu această situație, n-a părăsit-o, a răbdat răceala și tăcerea ei. Niciodată nu a întrebat nimic despre trecutul ei. Poate știa totul? Dacă ar fi plecat, ea l-ar fi înțeles. Cum se vede, a iubit-o mult, deși nu i-a spus niciodată.
Aici povestirea s-a întrerupt. Vera n-a mai scos niciun cuvânt. Toată seara a stat tăcută, iar noaptea a petrecut-o fără somn, numai din când în când se întorcea de pe o parte pe alta. Eu n-am întrebat-o mai mult nimic. La ce bun aș fi întrebat: știam că a povestit despre sine. Poate a făcut-o prima și ultima dată în viață.
Ne-am despărțit fără promisiuni de ne a suna, a scrie mesaje. Cu toate acestea, la fiecare sărbătoare Vera îmi scrie câteva cuvinte. Eu mă bucur nespus de mult și îi răspund neapărat. Abia aștept vara s-o invit să facem o călătorie, unde anume – mă mai gândesc.
