O persoană a decis să doneze casa unei familii. Doar că a avut câteva condiţii: familia trebuie să aibă copii şi să nu dispună de un loc stabil de trai. C-am aşa suna anunţul pe care l-am citit în presă. Ce-i drept, în presa de peste Prut. Poate că şi noi avem astfel de exemple frumoase, doar că nu sunt făcute publice.
E un gest frumos, care, desigur, mi-a trezit uimire, mai ales că donatorul a motivat decizia dânsului în felul următor: „Familia mea are tot ceea de ce are nevoie şi chiar avem mai mult decât putem cheltui”. Oare câţi dintre noi avem atâta, ca să ne permitem să facem donaţii? Nu prea mulţi.
Fiţi de acord că nouă, moldovenilor, ne place să facem nunţi, cumetrii, zile de naştere pompoase, cu mese doldora de bucate, ca nu cumva invitaţii să spună că nici nu au avut după ce bea apă. Evident, o bună parte din bucate a doua zi vor nimeri drept în lada de gunoi. Oare câte persoane au făcut o masă de binefacere, mai ales că unele produse au fost aruncate nu pentru că erau alterate, ci pentru că, fizic, nu avea cine să le consume. Doar nunţile în Moldova nu durează 3 şi mai multe zile. Oare câţi dintre ei au adunat mici colete cu produse pentru a le duce celor care nu au nici o coajă de pâine? Adresaţi-vă asistenţilor sociali şi o să vedeţi cu câtă plăcere o să vă ofere liste întregi de persoane care trăiesc sub nivelul sărăciei.
Într-un liceu din capitală pedagogii au renunţat la careul festiv de 1 septembrie. Sunt primii dascăli din ţară care au spus-o: este o experienţă post-sovietică de care trebuie să ne debarasăm. În restul ţării tradiţia a rămas tradiţie, mai ales că pentru un plus de imagine sunt invitaţi de la o vreme la aceste careuri şi feţele bisericeşti. Cu atâta mândrie acceptă să citească rugăciunea de binecuvântare a copiilor cu capul în soare şi nu uită să plece cu colaci, ştergare, dulciuri. Deci, ce au luat bun copiii de la această lecţie? Că trebuie să fie cuminți, ascultători, harnici la învăţătură – asta o ştiu şi de la lecţiile de diriginţie, ştiinţe, limbă română… Iată că preşcolarilor, elevilor, studenţilor le-ar prinde bine dacă aceşti invitaţi – funcţionari, consilieri, preoţi – ar veni cu braţele pline. Nişte materiale didactice, calculatoare, rechizite şcolare ar fi un mai mare plus de imagine decât citirea discursurilor obositoare.
Şi dacă ar fi să-l parafrazăm pe bucureştean, nu vreau să mă gândesc că suntem zgârciţi, pur şi simplu, încă nu avem atâtea ca să ne permitem să mai donăm.
Tatiana Cuibaru
