Azi vom discuta cu Vladimir Butnaru, o persoană interesantă, un pictor talentat, ale cărui creaţii — chipuri divine — sunt cunoscute departe de hotarele ţării.
— E de mirare că într-o singură familie sunt atâtea talente, dacă e să vorbim despre dvs. şi fraţii dvs.
— Talent – e spus prea tare, eu sunt, mai degrabă, un meşteşugar bun. Fraţii – unul e un percuţionist minunat, altul e arhitect, dar cântă la acordeon, a învăţat singur, apropo, cânt şi eu, iată acordeonul (ne aflăm în atelierul său, pe care l-a constuit şi l-a decorat cu lemn — V. S.). Pensula am luat-o în mâini pentru prima dată, se pare, în clasa II. Mai înainte şcoala de arte se afla la colţul străzii Gvardeiskaia şi 28 iunie, acum — Alexandru cel Bun şi Eminescu – acea clădire nu mai este. Tot acolo se afla contabilitatea unde lucra mama (Dumnezeu s-o ierte pe această femeie, ea s-a stins din viaţă nu demult, înainte de a împlini 100 de ani — V. S.). Ca să nu-i împiedic, ea a rugat-o pe directoarea, Valentina Antonova să mă ia la şcoală. La început nu mi-a prea plăcut, dar în clasa a patra m-am dus să învăţ.
— După ce aţi absolvit-o v-aţi dus la şcoala „Repina (în prezent, colegiul „Plămădeală”)?
— M-am dus şi n-am trecut concursul. M-am întors în Ungheni, în clasa a noua, am terminat-o şi am mai făcut o încercare. Cu mine învăţau mulţi din Ungheni. De atunci nu m-am ocupat cu nimic mai mult afară de pictură (râde).
— Unde aţi făcut cunoştinţă cu Tatiana?
— Suntem de aceeaşi vârstă, dar ea a fost admisă cu un an înaintea mea. Unde am pus ochiul pe ea? Parcă e greu dacă îţi place o fată? Ea era foarte liniştită, calmă, firavă. Am avut noroc de soţie. Căsătoria e o loterie, nu ştii îţi va merge sau nu, mie mi-a mers. Aveam câte 19 ani când ne-am căsătorit. După naşterea fiicei Natalia, Tania s-a mutat în Ungheni şi a început să lucreze la şcoala de arte.
— Povestiţi-ne despre copii.
— Avem o fiică şi doi fii. Nataşa e în Grecia, Gheorghe la Chişinău, Andrei învaţă în clasa a IX-a. Sunt bunel de acum, cu doi ani în urmă am fost în ţara de poveste, am făcut cunoştinţă cu nepoţelul.
— Când aţi început să pictaţi icoane?
— În anul 1992 am fost invitaţi să pictăm o biserică în raionul Căinari, iar mai înainte restaurasem picturile în fostul raion Bacarabeasca. Atunci am plecat la câştig — ţineţi minte ce vremuri erau. Mulţumesc părintelui Nicolae, acum, îmi pare, e la Romanovca. El m-a îndrumat. Pe urmă am început să primesc comenzi. Ce-i drept, niciodată nu m-am ferit de muncă.
— Sunteţi pasionat de această temă?
— Te captivează. Am comenzi sau nu, lucrez, iar stăpân pentru lucrare se găseşte întotdeauna. Nu cred că există vreun stil deosebit, al lui Butnaru, doar nu creezi singur chipurile sfinţilor, mai degrabă, fac o copie calitativă. Nu pot spune că am chipuri preferate, pictez totul. Când încep lucrul, nu mă gândesc dacă voi reuşi sau nu, dar simt o emoţie inexplicabilă.
— Puteţi să calculaţi, să enumeraţi ce aţi făcut toţi anii aceştia?
— Vreau să spun că am făcut cel puţin 6 iconostase, fiecare cu câte 20-30 de icoane. La ultimul iconostas am lucrat împreună cu Tatiana 6 luni. În plus, am făcut câteva arcade, numeroase icoane. Mă ocup şi de încrustare.
— Vladimir, ce mai aveţi pentru suflet, afară de icoane?
— Asta şi înseamnă viaţă, e pentru suflet. Pur şi simplu, se întâmplă aşa că pictez icoane, apoi flori, un peisaj sau un portret. Nu, nu le depozitez.
— Nu sunteţi prea blajin din fire…
— Da, îmi ies uşor din sărite. Ce-i drept, cum mi-am ieşit, aşa m-am şi calmat. Nu ţin supărarea, în genere nu o adun, întotdeauna spun ce cred, dacă m-a jignit cineva, îi răspund imediat, iar el lasă să se gândească ce să facă mai departe.
