Recent am fost într-o vizită în Lituania. A fost una memorabilă. O spun nu doar eu, care pentru prima dată am zburat cu avionul și am mers într-o altă țară decât România, ci și colegii.
E o țară post-sovietică ca și noi. Au și ei mai multe de rezolvat la capitolul infrastructură, economie și altele, dar ei au evoluat spre deosebire de noi. Nu se mai cramponează de trecut, chiar dacă își păstrează cu sfințenie clădirile istorice. Străzile sunt curate, nicio frunzuliță uscată nu vezi, darmite gunoi. Cât am căutat cu privirea nu am văzut niciun coș pentru gunoi, pentru că ei merg la plimbare, dar nu la mâncat semințe de floarea-soarelui. Acolo nu am văzut pe drumurile naționale lucrători care să le cârpească. Poate le-or fi reparând, dar nu o fac în miezul zilei când e trafic intens. Apropo, de trafic, ambulanțele și echipajele de la poliție nu aveau incluse sirenele.
M-a izbit la lituanieni că în parcurile lor nu sunt trotuare pavate, acolo au căi de acces cu pietriș, e aproape ca într-o pădure. Nimeni nu se oftică că își murdărește încălțămintea.
Am mers mult pe jos și ziua nu prea vedeam oameni. În schimb, seara terasele erau pline. Nu era gălăgie. Muzica suna în surdină, ca să nu deranjeze discuțiilor de la mese.
În cele trei zile am fost în mai multe orașe și când ne deplasam admiram natura lor, câmpurile îngrijite. Dar casele lor – jos pălăria. Colega, Silvia STRĂTILĂ de la revista „Natura” a scris despre acestea: „case-bijuterii în care oamenii locuiesc, și nu construiesc la nesfârșit. Cheltuieli pentru gardul din jurul casei nu se fac, fiindcă nu sunt” („Lituania, țara libertății”, 17 august 2022).
Sesizați? Ei locuiesc, își trăiesc viața și nu construiesc ca și noi, moldovenii, case, căsuțe, sărăieșe și alte anexe, care, la propriu, ne îmbătrânesc înainte de vreme.
Privisem de curând un reportaj realizat de reporterii de la un ziar național și m-a cuprins o tristețe teribilă. Ei au întrebat oamenii din satele Moldovei cum își petrec vacanța. Ce credeți că le-au răspuns? Că în întreaga lor viață nu au mers în vacanță, și-au petrecut-o la prășit câmpul, cum am zis, construind case falnice în care nimeni nu mai trăiește, pentru că cei dragi sunt peste mări și țări și ușile acestora se deschid o dată pe an, în cel mai bun caz.
Tinerii care aleg să trăiască în Moldova. Cam tot așa își petrec viața, adică muncind peste hotare ca să-și facă o casă mare, asemeni părinților lor. Pierd clipe prețioase din viața copiilor lor.
O să vă las să citiți un fragment dintr-un text al scriitoarei și jurnalistei Ana-Maria Sandu, ca o dovadă la cele scrise de mine mai sus și care să ne facă să medităm: „Lângă mine, doi oameni care plecaseră să lucreze în străinătate își povesteau viețile. Unul dintre ei se întorcea din Franța, celălalt din Elveția. Îi așteptau familiile acasă, pe care nu le mai văzuseseră de niște luni bune. Bărbatul care avea doi copii se uita des pe pozele cu ei din telefon. Făcea tâmplărie și vorbea de cele trei săptămâni de vacanță, la țară, în curte, unde o să stea desculț pe iarbă, ca despre concediul ideal. Îi râdeau și fața și sufletul și parcă avionul se mișca prea încet pentru nerăbdarea lui de a ajunge în curtea casei din Buzău, unde îl așteptau toți ai lui. Nu-și dorea nimic special, nu visa să plece nici la munte, nici la mare, ci doar să se simtă bine acasă. Citeam povestea de pe Titanic și o ascultam în paralel pe a lui.
Fiecare avion duce cu el atâtea istorii de viață câte locuri are ocupate. L-am urmărit cu gândul pe bărbatul lângă care am călătorit, mi l-am imaginat cu toți ai lui, ca apoi să se întoarcă în echipa lui de români și s-o ia de la capăt. Alt drum, alte luni în care va trage tare să strângă bani și să le fie mai bine celor care îl așteaptă” („Poveștile de lângă noi”, Blogurile Dilema Veche, 6.08.2021).
