Explozia gazului în capitala a zguduit nu numai clădirea cu 21 de etaje, ci întreaga Moldovă. Și se pare că toate celelalte probleme au cedat, nu mai sunt politicieni care mereu se ceartă, nu au existat știri mai importante decât aceasta. Patru apartamente au fost distruse, patru persoane au murit, mai multe au fost rănite și sute, dacă nu chiar mii, au suferit de parcă a fost propria lor nenorocire.
Dar de ce, pentru a manifesta calități umane, ar trebui să se întâmple tragedii? Oamenii duceau lucruri, produse pentru locatarii acestei case năpăstuite, tot ce puteau, și nu se interesau din care partid face parte persoana, în ce limbă vorbește și în care parte a lumii se uită. Toată bunătatea, omenia, compasiunea au fost dezgolite brusc, victimele au fost invitate să trăiască la ele de persoane cu totul străine, restaurantele și cafenelele îi hrăneau pe sinistrați rugând să nu fie menționate denumirile instituțiilor, pentru că nu doreau să-și facă publicitate pe seama unei nenorociri. Salvatorii au manifestat o mărinimie rară, chiar eroism. În general, cred că aceasta este o castă specială de oameni care își îndeplinesc misiunea din plin.
Un gând nu-mi dă pace: de ce a trebuit să se întâmple o catastrofă ca oamenii să devină oameni? Eu credeam că, în ultimul timp, în societate, în afară de ură, mânie, dușmănie, invidie, ostracism, nemulțumire de toate și tot, în cel mai bun caz, indiferență, nimic nu a mai rămas. Rosteau cuvinte frumoase despre grijă și egalitate și, în același timp, împărțeau poporul în „proestici și „provestici”, în cei de stânga și cei de dreapta, în cei care vorbesc și cei care tac, în săraci și bogați, în cei de sus și cei de jos, se susținea mereu această divizare, se lansau tot noi și noi idei în acest sens. Din nefericire, această practică va continua…
Și dintr-o dată ne-am pomenit egali în fața primejdiei, a catastrofei care, cum vedem, pot veni în orice formă în casa fiecăruia dintre noi. Și tocmai nenorocirea parcă a smuls brusc de pe sufletele oamenilor crusta apărută în anii lipsiți de milă și triumf al vițelului de aur. Doamne, cum se vede, el mai este viu și putem fi milostivi, păcat că am plătit un preț atât de înalt.
Acum ar fi de dorit ca cei care de mult nu mai știu ce-i compătimirea să se pătrundă de ea. Acum trebuie să fie găsit vinovatul pentru ce s-a întâmplat. Și va fi găsit. Deși adevărata vină e a celor, din a căror milă nu numai locatarii acestei case, ci mii de alții din întreaga țară sunt nevoiți să folosească aceste bombe cu efect întârziat. Cine și unde, în ce oraș a fost îngrijorat că oamenii, neavând posibilitatea de a se conecta la conducta de gaze sau să folosească reșoul electric, care bate la buzunar, trebuie să care pe la benzinării și etaje butelii de gaz? Cui îi pasă că nu se știe la ce fierb mamele terciul copiilor în căminele din Ungheni, cum trăiesc bătrânii în casele neîncălzite. Cui?
