Am scris de mai multe ori că nu accept regulamentul existent privind concursurile de ocupare a funcţiilor vacante. Le consider o pierdere de timp, o formalitate şi pierdere de nervi. L-a inventat cineva pentru a se justifica că nu-şi ocupă degeaba locul. Această decizie nu e unica, iată ce e rău.
A câta oară îmi amintesc concursul pentru funcţia de director al unui liceu, organizat când şeful în exerciţiu era bolnav. Nu voi spune prin ce a trecut persoana respectivă care îşi punea tot sufletul în munca cu elevii, amenajarea instituţiei de învăţământ şi în satul natal. Cu toate acestea, a fost dat afară, nici „mulţumesc” nu i s-a spus. Dar nu avem ce ne mira, deoarece nu ne place să ne gândim, chiar dacă cuiva i s-a scuipat în suflet.
Vreau să vorbesc despre altceva: cine sunt judecătorii care îşi asumă responsabilitatea de a decide cine să conducă anumite instituţii publice sau secţii. Care specialişti, fie ei şi oameni minunaţi, vor hotărî: actualul director interimar al Palatului Culturii din Ungheni se potriveşte pentru această funcţie sau e bun altcineva, cu merite faţă de partid şi diplomă de constructor, feroviar sau specialist în telecomunicaţii. Nu va fi prioritară calitatea de membru care în zilele noastre aproape pentru majoritatea funcţionarilor e ca o luminţă în geam? Câţi sunt cei care conduc, nu contează ce – instituţii, oameni – dar nu au la suflet nimic afară de apartenenţa de membru? Iese acest membru în faţa oamenilor, nu poate lega două cuvinte, iar ascultătorii strâng nedumeriţi din umeri: acesta ne conduce, construieşte viitorul? Între timp, directorul interimar al Palatului Culturii din noiembrie trecut lucrează cu neîncrederea care i se arată de atâta vreme. Ce-i drept, fiind tânăr, nu acordă atenţie acestui fapt.
De trei luni exercită obligaţiile de şef al Secţiei Cultură şi Turism Ungheni un tânăr deştept, cumsecade, se spune că e exigent, în primul rând, faţă de sine, dar, din păcate, nu face parte din vreun partid anume. Cred că nici el nu va prinde rădăcini printre funcţionari, nu va sta în poziţie de drepţi, nu va zâmbi dulceag, nu va privi în ochi, nu va fi de acord cu toate. Cică, s-ar fi făcut aluzie că nu e specialist. Desigur, cum ar putea un absolvent al facultăţii de istorie să promoveze şi să păstreze tradiţiile populare, vocaţia lui e să lucreze, nu să stea în prezidiu şi să rostească cuvântări de serviciu. Dacă ar fi fost membru de partid, repet, nu contează cu ce fel de diplomă în buzunar, atunci şi drumul i-ar fi deschis, dacă ar fi necesar, chiar i s-ar inventa o funcţie nouă. Pentru oameni nu ne pare rău de nimic. Un lucru ne face optimişti: salariile mici din domeniul culturii, care nu-l vor aranja pe un funcţionar cu carnet de partid.
