A cules aplauze pe scenele din România, dintre care amintim orașele Brașov, Craiova, Timișoara, Arad, Lugoj, Constanța, Oravița, dar și în străinătate – Italia și Olanda.
Despre satul Sculeni, localitatea de baștină, ne spune că anume aici își încarcă bateriile, că acasă înseamnă un buchet întreg de emoții. Vorbim de și cu soprana Operei Naționale din Timișoara, România Nina Zaharescu. Până a ajunge aici a predat ore de canto la Conservatorul din Chișinău, fiindcă la Teatrul de Operă și Balet deja nu mai trebuiau soprane. Odată cu deschiderea frontierei, decide să-și încerce norocul la Iași, că e mai aproape de casă. Nu-i reușește nici aici. Motivul? Numărul suficient de interprete. Este sfătuită să plece la Brașov. Astfel, Nina Zaharescu în noiembrie 1990 ajunge acolo și este angajată. Aici își cunoaște și viitorul soț, care este pianist.
— Cât de mult v-au marcat locurile de unde veniți?
— Nina Zaharescu (născută Mahu) vine din Sculeni. Probabil, pe fiecare copil născut și crescut la sat locurile îl marchează foarte mult. Satul are farmecul lui și nu se poate compara cu orașul, indiferent de mărimea lui, de numărul locuitorilor. Îți dai seama însă de asta doar după ce pleci de acolo…
— Cum și în ce împrejurări ați înțeles că muzica este o a doua identitate a dumneavoastră?
— Mi-am dat seama de acest lucru doar când am început să studiez la conservator. Însă dragostea de muzică, în special cea clasică, e din copilărie. Îmi aduc aminte că aveam aparat de radio, de televizor nici pomină, și mai transmiteau secvențe din opere, operete, concerte pe care le ascultam cu o deosebită plăcere. Eu habar nu știam ce este o arie, un duet sau un lied, dar îmi plăcea și încercam să imit. Ca să țin minte melodia (neștiind note) scriam liniuțe, virgule și cerculețe. Cel mai mult m-a impresionat aria din opera Cio-Cio-San, din actul 3. Am alergat la mama plângând, spunându-i ceea ce am înțeles eu, copil de 6 ani. Mama și-a dat seama că visul ei se poate realiza. A încercat și ea să studieze la conservator. Avea pe atunci 16 ani, fiind prea mică și fără niciun fel de suport material, fără părinți, nu a fost admisă. S-a întors acasă la bunici distrusă de această nereușită și speriată de oraș, se întâmplau toate acestea în anii 1957-1958, când bântuia sărăcia și erau alte vremuri. I-au zis să vină peste 2 ani, însă atunci mama deja avea o familie întemeiată. Așa s-a stins dorința ei de a deveni artistă, dar a făcut o promisiune față de sine însăși că va întreprinde totul pentru copiii ei, dacă măcar unul îi va moșteni vocea. Astfel, s-a străduit și m-a susținut cum a putut ea să mă ducă la Chișinău la conservator, la secția canto. Îmi amintesc că în comisia de admitere era Tamara Ciobanu, care pe atunci ocupa funcția de șefă la catedră. Dânsa a zis că păcat că vocea mea e mai potrivită pentru muzica clasică, decât pentru muzică populară. Așa a fost soarta.
— De ce ați ales anume această carieră și dacă e una ușoară?
— Este o carieră cu mari sacrificii. Te sacrifici pe tine și pe cei din jurul tău. Nu ai timp pentru copii, pentru părinți, nu ai timp pentru familie. Este foarte greu să le îmbini pe toate și să le faci perfect. Studiul individual zilnic, repetițiile, spectacolele cer mult timp. Programul e ca al unui sportiv – antrenament zilnic. Dacă nu ai studiat o săptămână – simți doar tu, dacă nu ai studiat o lună – o simt colegii, nu ai studiat 3 luni – o simte publicul și acolo e pericol. Odată ce nu-i placi publicului, el, pur și simplu, te înghite, te distruge și e foarte greu să revii la nivelul la care ai fost la început, este o competiție permanentă.
— Care sunt rolurile preferate?
— Sunt multe, dar mă voi opri doar la câteva: Cio-Cio-San, Floria Tosca, Santuzza din Cavaleria Rusticana, Tatiana din opera Evgheni Oneghin, Liza din Dama de Pică, Amelia din Bal Mascat, Leonora din Trubadurul…
— Văd că primul rol pe lista dumneavoastră e Cio-Cio-San și în interviurile date de mai multe interprete el este un vis. De ce?
— Da, multe soprane își doresc să interpreteze rolul micuței Cio-Cio-San, dar nu este suficient, trebuie să ai culoarea potrivită a vocii pentru acest rol. Maturitate fizică, psihică și rezistență vocală. De ce? Este un rol frumos, care îți dă mari satisfacții și împliniri chiar dacă mori la sfârșit, dar o faci cu onoare, așa zice mica Cio-Cio-San la final.
— Dacă ați avea oportunitatea să vă întoarceți în timp și anume când ne alegem ce carieră sau profesie să urmăm, dumneavoastră ați schimba ceva?
— Dacă m-aș întoarce în timp? Aș alege tot asta, pentru că ce îți este dat de la Dumnezeu duci până la capăt sau, cum se mai zice, îți duci crucea. Nu oricine are privilegiul să primească acest har, nu oricine are glas. Vocea este instrumentul prin care Dumnezeu cântă. Am avut și onoarea să fiu eleva unei profesoare bune, Polina Botezat, mulți soliști de operă au fost pregăți de ea, inclusiv Maria Bieșu, Svetlana Strezeva, Ion Paulencu și alții, care au cântat sau cântă în țară sau în fosta URSS, Europa sau America. Dar, menționez: poți avea cei mai buni profesori, dacă nu ai sârguință nu reușești.
— Mai practică sau a mai practicat cineva din familie muzica?
— Nu știu să mai am rude care să interpreteze muzică clasică. Poate alt gen – da. Părinții au cântat în corul satului, când erau tineri. Mama – muzică populară și romanțe.
— Ce amintire frumoasă aveți din Sculeni?
— Amintiri sunt multe. Una mai deosebită și recentă ar fi revenirea pe scena clubului din sat acum 4 ani, după aproape 45 de ani să calc pe scena de unde am plecat.
