Fac cunoștință cu o altă persoană și din nou sunt uimită de puterea de spirit, perseverența, dârzenia, dragostea de viață, credința în ceva mai bun a unei femei uimitoare, asistentă medicală în cabinetul de profilaxie al secției consultative a Spitalului Raional Ungheni, Nina Damian.
— Sunteți întotdeauna atât de iute, emoțională?
— Mama mea a fost așa. Îmi pot controla emoțiile. Lucrez cu oameni și cu ei sunt calmă. Încerc să fac totul repede ca să reușesc mai mult.
— De ce ați ales medicina?
— După ce am absolvit 8 clase cu mențiune în satul natal, Florițoaia Veche, am intrat la școala de medicină din Chișinău. Am dorit să devină moașă și să învăț în limba maternă, dar, deoarece erau locuri libere numai la secția de pediatrie, acolo m-am dus. După absolvire, am fost trimisă la Centrul Mamei și Copilului, unde am lucrat timp de 3 ani, dar părinții mei chiar doreau să fiu mai aproape de ei, așa că m-am mutat la Ungheni și am început să lucrez la consultația pentru copii de pe atunci. După 3 ani, am făcut cursuri speciale, am trecut la medicina de familie și am mai lucrat încă 10 ani.
— Ce eveniment din acești ani v-a lăsat urme în viață?
— Evenimentele care au avut loc în țară au devenit semnificative și pentru mine. Atunci lucram în capitală, am participat la toate mitingurile și protestele pentru limba română. Era vremea lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi.
— Să înțelegem că ați lucrat cu plăcere peste tot?
— Cu plăcere, pentru că iubesc medicina, iubesc oamenii, mai ales copiii. În timpul concediilor mele, timp de 5 ani, am lucrat la o tabără pentru copii, aveam cu ei o relație minunată. Și când eram încă la școală, în timpul vacanțelor, lucram asistentă medicală la grădiniță, acolo director era mama mea, Liuba. Apropo, când locuiam deja în Ungheni, am intrat la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, facultatea psihopedagogica specială, dar am învățat doar doi ani – din cauza lipsei de bani pentru a-mi plăti contractul, am fost nevoită să renunț la studii.
— Nu vorbiți nimic despre viața personală. Sunteți o femeie prea puternică pentru a răbda alături un bărbat nu întotdeauna pe măsură?
— Primul meu soț a dispărut fără urmă în Rusia sau în Transnistria. Mulți ani mai târziu, am divorțat de el, deoarece fiica crescuse și nu putea pleca în străinătate fără consimțământul tatălui ei. L-am căutat, chiar am scris la „Жди меня”.
— Acum fiica e cea mai importantă – și iubirea, și speranța dvs.?
— Ea are caracterul meu, ba chiar mai puternic. A frecventat grădinița în Ungheni, închiriam un apartament aici. Fiica a absolvit școala primară din sat, atunci ne mutasem acolo, la Ungheni veneam uneori și pe jos, apoi am transferat-o la liceul „Mihai Eminescu”, unde erau clase francofone, în care a și învățat. Păcat că au existat 2 ani și s-au închis. După clasa a IX-a, a intrat la liceul „Mihai Eminescu” din Cluj, România. A studiat în România timp de 10 ani și eu tot timpul luam împrumuturi bancare. Era greu, cu toate că părinții, deși primeau pensii mici, se străduiau să ne ajute și eu munceam foarte mult. Mama a murit în iunie, acum 6 ani, tatăl s-a stins din viață la Crăciun, un an și jumătate după ea. Nu le-a fost ușor, au suferit enorm din cauza morții nepotului lor, care avea 16 ani. Mama 42 de ani a lucrat cu copiii, a fost și meșteriță, croșeta și broda. Și eu pot să fac totul, dar nu am timp suficient, coc plăcinte, prășesc în grădina și am grija de vie. (Un apel telefonic de la fiică ne-a readus la discuția despre ea – nota autorului). La Timișoara a absolvit universitatea, a făcut masterul, este angajată în activități de voluntariat.
— Reiese că viața dvs. înseamnă munca? Și toată viața alergați?
— Nu vreau să spun că chiar alerg, mă grăbesc încet, dar cu încredere. Pentru mine? Probabil, lucrul, fiica mea. Acum intenționează să facă alt masterat, dar deja în Italia, de asemenea în economie, în administrarea afacerilor, în turism – aceasta este specializarea ei din liceu. La practică, a fost în Spania. Numele ei? Elena – în cinstea primei nașe, pe a doua o cheamă Larisa.
—Nu sunteți singură acum?
— Am două nașe, pe care le respect, și o fiică, dar nu sunt căsătorită. A doua experiență a durat trei ani.
— De ce este singură o femeie care poate face totul și îi reușește? E fericită?
— Întotdeauna am fost fericită. În familie vreau să fie în felul acesta: sau facem totul împreună, râdem împreună, împreună vorbim, ne odihnim împreună sau eu plec. Trăiesc pentru fiica mea, pentru mine – lucrez, citesc, studiez, plantez flori, comunic cu oameni buni, sunt optimistă, nu merg cu capul plecat.
