Mă doare când ne schimonosim limba. Nu de puține ori mi-a fost dat să admir oameni care știu de unde vin. Americani care spun fără ezitare că vorbesc engleza, chiar dacă s-au născut și crescut în SUA. Francezi care își apără limba ca pe un bun național. Oameni care, indiferent de țară, au siguranță în gândire și demnitate în exprimare. Când vorbesc, când pășesc, simți că știu cine sunt. Noi? Noi suntem altfel. Nici cu Tanda, nici cu Manda.
Nu știm exact ce limbă vorbim, dar o vorbim. Uneori cu accent de moldovean băștinaș, alteori cu sfială de român dezrădăcinat. Avem diploma de bacalaureat în „limba și literatura română”, dar scriem mesaje de sărbători în „limba moldovenească”. Ne e frică să spunem că vorbim româna, dar nu ne e frică să o stricăm.
Ne place să părem profunzi, patrioți, sensibili la valorile noastre. Să rostim tare cuvinte mari. Să le punem pe fundal la sărbători, să le afișăm în postări, să le spunem în discursuri. Unii comemorează cu mândrie evenimente de bucurie pentru întreg popor sau bărbați care scriu că „Port ie cu mândrie”. Cu alte cuvinte, plângem festiv o naștere și bărbații poartă fără jenă vestimentație pentru femei. La prima vedere, par declarații demne. Până te oprești o clipă și le asculți cu atenție. Până realizezi că nu e doar o chestiune de formă – e o fractură de sens.
Cum poți să „comemorezi” cu mândrie? Comemorezi ce s-a pierdut. Ce a murit. Ce te doare. Nu libertatea. Nu ceva pentru care încă lupți, nu? Iar cum poate un bărbat „să poarte ie cu mândrie”? Dacă nu știi ce porți, de ce porți? Dacă spui ie doar pentru că sună „tradițional”, dar nu știi că e o piesă de costum feminin, unde rămâne autenticitatea?
Problema nu e doar semantică. E identitară. E în felul în care ne raportăm la limba noastră. O limbă pe care o iubim la nivel declarativ, dar pe care o tratăm ca pe o unealtă veche, ruginită. O folosim pe sărite. O imităm. O împodobim cu expresii care „dau bine” dar nu înseamnă nimic.
Dar asta nu vine din rea-credință. Ci dintr-un terci care ne-a fost turnat în minte de generații: puțin dintr-o limbă, puțin din alta, mult dintr-o frică și și mai mult dintr-o neștiință asumată. Ne încurcăm în termeni. Ne fâstâcim în discurs. Am uitat că limba nu e doar instrument, e și oglindă. Dacă spui prostii, nu înseamnă doar că nu știi limba. Înseamnă că te-ai pierdut pe tine printre silabe.
Pe vremuri, era rușine să nu știi carte. Acum e la „modă” să fie pocite cuvintele, să fie folosite pe sărite, să fie împodobite ca niște brazi de Crăciun, fără să știm de ce le punem. Spunem „a comemora” în loc de „a celebra”, „a marca” în loc de „a trăi”. Pentru că am auzit că sună mai elevat. Și dacă sună frumos, trebuie să fie și corect. Așa credem.
Doar că limba nu e o podoabă. E țesută din sens. Din adevăr. Din sângele nostru. Dacă o pierdem, nu mai știm nici cine suntem. De aceea, când aud (sau citesc mesaje de așa gen) pe cineva care spune senin că „mândru comemorează un eveniment fericit pentru el/ea, pentru țară, mă opresc. Nu ca să-l corectez. Ci ca să-l întreb: de ce ți-e atât de frică să celebrezi? De ce îți trebuie doliu pentru fericire? Poate pentru că nu ai simțit-o niciodată?
Aș vrea, măcar o dată pe an, să ne bucurăm curat. Fără noduri în limbaj. Fără să ne certăm cu propriul alfabet. Fără să ne îngropăm speranțele în cuvinte nepotrivite.
Aș vrea să spunem simplu: Vorbim româna. E limba noastră. Și ne bucurăm de asta. Nu o comemorăm, o trăim.
Dar până atunci, vom mai auzi multe exprimări care dor. Multe idei frumoase rostite prost. Multe sărbători confundate cu pomeni. Pentru că suntem un popor care trăiește între sensuri, dar nu stăpânește niciunul.
Suntem, încă, nici cu Tanda, nici cu Manda. Și tare mi-e teamă că, dacă nu ne trezim, nici cu limba n-o să mai fim.
