Ați scris de mai multe ori despre durerea noastră, a lucrătorilor de la Î.S. „Stațiunea Tehnologică pentru Irigare Ungheni”. Vă suntem recunoscători, doar că de atunci ni s-au spus multe și ni s-au dat doar multe promisiuni și atât. De bani nici pomină.
Avem peste un an de când nu am văzut niciun leu, răsplata pentru munca depusă. Dacă ni s-ar anunța că suntem falimentați, am spera la ajutorul de șomaj. Mă întreb dacă cei de sus se gândesc că aici lucrează în marea majoritate pensionari, care se descurcă cum pot și asta cu puținul din pensia mizeră pe care o primesc, fiindcă dacă ar fi una decentă nu am mai fi nevoiți să lucrăm la vârsta pe care o avem. Poate totuși o să mă ajute cineva să scriu o scrisoare și la cei de la putere.
Cu acel salariu, cât de mic era, îmi puteam pune de o parte pentru zile mai grele care, după cum îmi pare mie, le trăim deja. Totul se scumpește, plus la asta se tot spune că e posibil să se scumpească și pâinea. La televizor la fel spun că vor să le ajute și pe acestea care vin de peste hotare cu un ajutor unic. De ce atunci cei de la guvernare nu ne-ar da și nouă, lucrătorilor acestei întreprinderi, cel puțin o lună de salariu? Sau ei cred că noi o să uităm că mai suntem și noi lucrători și trebuie să primim salariu, ori dacă apa a scăzut în râu nu mai e nevoie de noi? De ce în fiecare an de sărbătorile pascale se dau doar la aceleași familii nevoiașe? După ce criterii îi selectează? În acest caz sunt și eu un pensionar nevoiaș cu soția, care împreună avem o sumă mică, copiii sunt pe la casele lor, cu problemele lor. Aș fi fost cel mai bucuros om dacă cineva avea să-mi pășească pragul cu un coș cât de mic cu daruri. Doar că totuși sufletul este împovărat de durere pentru lunile lucrate în care nu am primit nici un sfanț.
