Sunt locuri care te așteaptă în tăcere zeci de ani. Mănăstirea Veverița a fost pentru mine un astfel de loc – o chemare amânată, o liniște pe care nu o bănuiam, dar care m-a găsit exact când aveam nevoie de ea.
Visam să ajung aici încă din anii 2002–2003, când eram studentă și făceam drumul spre casă cu trenul Chișinău–Ungheni. Într-una din călătorii, am intrat în vorbă cu niște femei din satul Veverița. M-au invitat la ele să văd un sat deosebit de altele, dar, nu m-am grăbit niciodată să dau curs invitațiilor, am lăsat visul să aștepte. Deși nu știam nimic despre acel loc, simțeam o chemare. A fost mai mult decât o simplă discuție întâmplătoare – a fost sămânța unui vis care a rămas acolo, tăcut, dar prezent.
Și după mai bine de douăzeci de ani, am traversat acei câțiva kilometri ce despart traseul Ungheni–Chișinău, de satul Veverița (e în apropiere de satul Bahmut). Am ajuns, în sfârșit, la Veverița, într-o zi de mai. Nu pentru documentare, nici pentru vreun articol. Am ajuns pentru mine. Și ce descoperire am făcut! Am înțeles când te îndrăgostești de liniște. E atunci când gălăgia lumii te obosește, când cuvintele nu mai pot acoperi ce simți și când sufletul tău cere odihnă, nu explicații. Te îndrăgostești de liniște într-un loc unde timpul nu aleargă, ci stă pe loc ca să respiri adânc, unde vântul, frunza, pasul și rugăciunea nu deranjează, ci te cuprind. Acolo unde nimeni nu te întreabă nimic, dar simți că ai găsit răspunsul.
La poarta liniștii
Îmi imaginam că mănăstirea este undeva retrasă, ascunsă de lume. Dar nu. E chiar la intrarea în sat și te întâmpină ca un „Bine ai venit” rostit în șoaptă. Ne-am dat jos din mașină și mi-am zis că așa arată liniștea: pădure, biserică, chilii. Deși nu departe sunt ocoale, nu se auzea nici un animal, nicio orătanie. Totul era liniște. Am intrat în ograda mănăstirii, am traversat-o admirând ruinele vechii așezări monahale și brazii falnici. În biserică liniște, se simțea un miros de cantină, dar nici un zgomot de vase. Am urcat câteva trepte ca să ajungem acolo unde se săvârșesc slujbele. Era încuiat. Am căutat pe cineva care să poată să ne deschidă. A venit o femeie blândă. Privirea, felul de a vorbi și de a gesticula era smerenie. Ne-a explicat răbdătoare cum să ne rugăm, care sunt rugăciunile potrivite pentru cei bolnavi. Nu a judecat nici cu vorba, nici cu privirea. Ba mai mult de atât parcă se scuza că slujbele vor dura pentru că nu au preot care să le săvârșească mai des, ci doar în zilele de sărbătoare și duminica. Ne-am rugat și după aceea ne-am luat la revedere.
Am decis să vedem dacă putem ajunge la Ungheni pe un drum mai scurt decât traseul Ungheni-Chișinău. Am intrat în sat. Case nu sunt multe. Pe drum am întâlnit doar doi muncitori, exceptând femeia de la mănăstire și călugărul bătrân, care nu erau localnici. În general, întreg locul îți dă impresia că oamenii nu vin aici să trăiască, ci să se liniștească, să ia un respiro de la agitația cotidiană. Ici vezi un mic iaz, dincolo un cal care paște. Ogrăzile sunt curate. Îți dai seama că ești în centul satului după clădirea clubului. Cei doi bărbați ne-au spus că drumul care duce la Sinești nu e practicabil pentru că în ajun plouase și am decis să revenim la traseu.
O istorie încrustată în suferință
Mănăstirea a fost întemeiată între anii 1922–1924, la inițiativa arhimandritului Ghenadie Vornicescu, și poartă hramul „Maica Domnului – Bucuria tuturor scârbiţilor”. Numele nu e întâmplător – acest loc cunoaște și păstrează în zidurile sale o istorie a suferinței și renașterii.
În 1948, devine schit al mănăstirii Căpriana, iar în 1952, regimul sovietic o închide. Călugării sunt arestați sau fug. Doi dintre ei – Tarasie și Antonie – aleg să rămână în sat, dar dispar în împrejurări neelucidate. Se presupune că au fost uciși după 1960.
Urmează o perioadă dură. Biserica este transformată în depozit, apoi în grajd. În 1985, un incendiu o mistuie aproape complet. Doar zidurile rămân – martori tăcuți ai decăderii.
Renaștere în tăcere
În 1993, locul revine la viață – mai întâi ca mănăstire de maici, apoi, din 1995, ca mănăstire de călugări. În apropierea ruinei bisericii vechi a fost construită o biserică de iarnă, într-un stil rusesc sobru, cu o clopotniță gotică înaltă de 35 de metri. Chiliile, stareția și celelalte dependințe completează un ansamblu simplu, dar armonios.
Interiorul bisericii de iarnă este la fel de modest: tavan drept, pereți decorați cu icoane, un iconostas discret. Deasupra naosului se ridică trei turle – semne ale speranței.
Vindecarea fără cuvinte
Au trecut câteva zile de la vizita la Veverița. Fizic sunt în Ungheni. Dar sufletul meu a rămas acolo – în liziera pădurii de la Veverița, la pragul mănăstirii, în vocea domoală a unei femei care m-a ajutat să aprind lumânările, fără să întrebe nimic. Fără judecată în privire sau în glas. Doar blândețe. Am rămas în lumina lumânărilor, în rugăciunea mută pe care doar lacrimile o mai rosteau. Într-un loc unde durerea mea a găsit o formă de pace.
Mănăstirea Veverița nu este un loc cunoscut turiștilor grăbiți. Nu e semnalizată cu panouri strălucitoare. Nu e aglomerată. Dar este vie. Și vorbește – prin ziduri, prin pădure, prin tăcere. O tăcere care te așază, te potolește și îți arată că nu ești singur.
Acolo, într-o zi în care durerea mă copleșea, am găsit o mângâiere pe care nu o pot exprima în cuvinte. Mi-a vorbit un călugăr bătrân, fără să rostească nimic. Mi-au vorbit ruinele. Mi-a vorbit femeia cu glas blând. Și, poate, mi-a vorbit și Dumnezeu.
Mănăstirea Veverița nu este doar un punct pe hartă. Este un loc în care timpul stă pe loc. Un loc unde se poate auzi ceea ce în lume e mereu acoperit de zgomot: liniștea.
Informații utile pentru vizitatori:
Mănăstirea Veverița se află la aproximativ 70 km de Chişinău sau la 32 km de Ungheni, în apropierea satului Veverița. Se ajunge cu mașina pe un drum de țară ce pornește dinspre traseul Ungheni-Chișinău (la ieșirea din satul Bahmut). Accesul este liber, iar slujbele religioase se desfășoară conform rânduielii ortodoxe. Mănăstirea nu percepe taxe și nu promovează turismul de masă, dar oricine caută liniște este binevenit.
