Toți oamenii au perioade în viață lor când întâmpină dificultăți. Peste unele trec mai ușor, peste altele mai greu.
Nici eu nu am fost ocolită de astfel de stări, iar sfârșitul lui decembrie 2022 cred că a fost cel mai greu sfârșit de an după mult timp (cred să fie vreo opt ani de când am avut o asemenea perioadă grea). Am fost mai neputincioasă și mi-am pus multe, multe întrebări. Aveam o stare în care nimic fizic nu mă durea și în același timp totul mă durea. Nu îmi puteam exprima sentimentele, mă puneam pe plâns din orice.
Și în tot acest amalgam de dureri, de neputințe, de căutări, vine un moment când ți se întinde o mână, te cuprinde invizibil de la mii de kilometri și îți spune că va fi bine, că trebuie doar să găsești omul potrivit care ți-ar asculta tăcerea zbuciumată, care ți-ar oferi umărul și care ar fi, pur și simplu, alături de tine fără condiții, fără a te judeca.
În 2014 când am mai trăit aceeași stare puterea de a trece mi-a venit de la medicii, care au plâns când au ieșit din sala de operație că au săvârșit o minune, de la membrii familiei, care nu au plâns în fața mea din cauza durerii care o trăiam, dar au făcut-o ascunși prin colțuri, ca să nu mă doboare pe mine astfel, de la soțul meu care făcea naveta Ungheni-Chișinău și doar câteva ore se odihnea.
La sfârșitul lui 2022 i-am avut pe aceeași oameni lângă mine și încă pe cineva. O persoană care mi-a venit în ajutor și gestul căreia l-am luat ca pe un semn divin. Și la aproape 40 de ani mi-am zis cu certitudine că există Moș Crăciun.
Ceea ce mi se pare foarte uimitor e rapiditatea cum totul se transformă. Într-un moment ai senzația că nimic nu mai poate să fie bine, că totul se prăbușește, că nimic nu va mai fi la fel, că îți va fi dificil să te reconstruiești, să aduni bucățile din suflet care s-au împrăștiat prin jurul tău.
A fost de ajuns câteva cuvinte scrise de mâna cuiva, pe care eu nu-l cunosc personal, dar care a simțit starea mea de la mii de kilometri și care a dorit să-mi readucă aminte să mai vorbesc cu copilul din mine, pentru a-mi aduce aminte să privesc cu inocență lucrurile, să-mi aduc aminte de bunătate, de optimism, de sinceritatea copilului de a percepe lumea din jurul lui, de sinceritatea de a mă exprima (în copilărie avem libertatea de exprimare, pe care maturii o suprimă și după care elaborează pagini întregi prin care își cer dreptul la libera exprimare. E paradox, dar așa suntem noi, oamenii – avem facultatea de a distruge și de a căuta strategii, legi pentru a reface ceea ce am distrus), de a nu judeca, de a găsi fericire în lucrurile simple (mersul prin iarbă, discuții cu mama, cititul unei cărți, admirarea unui răsărit și apus de soare, să privesc cerul înstelat, să simt soarele pe față, să mă bucur de frumusețea unei flori, de buburuza care se odihnește pe o petală sau o frunză, de furnica care tot muncește cu sârg, cărând ceva la mușuroiul ei, să fiu atentă la frunze și la felul cum se aud ele, să fac micul dejun pentru cei din familie, să mă bucur de somn etc.).
Vorbiți și vedeți lumea cu ochi de copil în 2023.
