Cine l-a citit pe Druță știe că atunci „când rândunica își face cuibul, când drumul prinde a toarce cărărușe, când mugurul își desface din fașă podoaba lui verde, atunci vine să mă vadă copilăria” („De demult și de departe ”de Ion Druță). Iată așa și eu astfel de moment am trăit, când am revenit, după ceva vreme, la casa părintească. Totul îmi amintea de copilăria mea, iarba, râulețul, fântâna…
Atunci când mergeam pe cărărușa din pietrele puse de tata îi vedeam mâinile bătătorite de muncă, ridurile de la atâtea griji, dar și de la zâmbetele care i le provocam, noi, copiii lui.
Frumoase amintiri, frumoși îmi sunt părinții, care acum ne așteaptă la poartă, noi fiind plecați departe după o viață mai bună. I-am lăsat cu gândul că ne vor trăi veșnic, că îi vom avea mereu alături și vom apela după ajutorul lor oricând vom avea nevoie. Nu ne gândim sau nu dorim să ne gândim că îi lăsăm împovărați de griji, de doruri a căror izvor tot noi le suntem.
Părinții noștri, dragii noștri părinți și atunci când le este mai greu tot la noi se gândesc, tot la binele nostru. Chiar această cărărușă din pietre. Ele sunt mari, prea grele pentru tata, care are deja o vârstă, însă a dorit atât de mult să nu ne înglodăm dacă va ploua atunci când suntem noi în vizită la ei.
O muncă titanică, având în vedere că nimeni dintre vecini nu a venit să îl ajute. Și ca să fiu și în continuare în tandem cu amintirile voi preciza că în copilăria mea vecinii se ajutau într ei, mai ales când era vorba despre zona unde locuiam ca să arate bine. Acum s-au schimbat vecinii mei. Nu numai că nu te ajută, însă nici nu apreciază munca altora. Din această cărărușă au luat pietre și le-au aruncat în râulețul din apropiere, lăsau mormane de gunoi la masa care era (acum nu mai e).
Păcat că tradițiile milenare le lăsăm să se ducă pe apa sâmbetei…
