Mi se pare că această frază a lui Shakespeare, pe care o cităm cel mai des, în ultimul timp e mai actuală decât oricând. Tot mai mult se creează impresia că nu trăim, ci interpretăm roluri de oameni fericiţi, împliniţi, de succes, altfel, la ce bun ne-am strădui să ne afişăm viaţa, să-o facem publică. Dacă cineva ne-a dăruit cumva un buchet de flori, pe loc ne fotografiem cu el şi postăm poza în pagina din reţelele sociale, ne lăudăm. Iar dacă ni s-ar dărui flori mai des, am avea o atitudine calmă. Am pregătit o bucăţică de pui, am tăiat o salată şi chiar atunci am făcut poza şi am postat-o pe site – uitaţi-vă cum gătesc şi ce mănânc. Uneori îmi pare că noi, „mulţumesc” internetului, ne-am cam dus cu pluta. Nu mai citim cărţi, nu mai discutăm, în schimb, ore în şir navigăm pe internet, citim fel de fel de nimicuri, ne plimbăm pe pagini străine, privim la nesfârşit fotografii străine, postările unor oamenii necunoscuţi şi, cum se vede, toate acestea ni se par interesante.
Vă spun sincer, uneori mă sperii. Am impresia că nimeni nu lucrează şi nu face altceva decât să stârcească pe internet şi să aprecieze viaţa cuiva, politica şi politicienii, conducătorii de la mic la mare. Acum în lumea virtuală oamenii fac cunoştinţă, se îndrăgostesc, fac declaraţii de dragoste, se ceartă şi se urăsc turnând găleţi de lături unul peste altul, încât ţi se face groază, de unde în ei atâta răutate, perfidie. Poate e din cauza că nu se privesc în ochi, ci se ascund cu laşitate după „nick” – porecla pe internet.
Uneori încerc să mă calmez, spunându-mi că nu e decât un moft, o modă pe care din cauza vârstei mele o apreciez negativ, deşi păcătuiesc şi eu uitându-mă în pagini, citind versuri – încă din tinereţe am slăbiciune pentru ele -, comunicând cu prietenii, punând copiilor mei like. E bine dacă e doar o modă, cum au fost pantalonii strâmţi pentru care băieţii erau numiţi stilaţi, fusta tip clopot cu centură lată, coafurile bufante, cizmele-ciorap, platforma şi multe alte lucruri inerente fiecărei generaţii. Şi, ca orice modă, cu anii va trece, dar mă tem că internetul este o molimă, o boală cronică, o epidemie care ameninţă să lovească mai multe generaţii, multe mii de suflete…
Din păcate, pentru mine teatrul vieţii în internet nu este atât de înfricoşător ca teatrul vieţii noastre reale, în care este destul de greu să te descurci, deoarece suntem obişnuiţi să credem. Dar se dovedeşte că e totuşi un spectacol şi nu merită să fie crezut. Doar ceea ce are loc pe scenă nu ne influenţează viaţa. Da, atinge sufletul, noi împărtăşim emoţiile eroilor şi atât. Aşa e şi în viaţă. Cineva joacă rolul unei persoane înzestrate cu virtuţi, noi îl credem, însă în realitate e un actor ca toţi ceilalţi. Şi atât timp cât continuă reprezentaţia teatrală, cât timp în faţa noastră se joacă rolul de proeuropeni, proruşi, pronato, prounire, proiubitori de popor, nu mai vedem binele. Dar cum să vedem faţa după mască? Asta e problema.
