Deoarece ambii părinți erau studenți, pe Marcel l-au crescut buneii. Fiica și ginerele l-au adus la ei când abia împlinise o lună, fiindcă tânăra mămică trebuia să revină la studii, așa erau atunci regulile, la sfârșitul anilor 60 ai secolului trecut, și altfel nu se putea. Ei îl alintau și-l răsfățau cum numai buneii știu s-o facă. Creștea Marcel fără a simți ce-s lipsurile.
După absolvirea institutului, părinții au fost repartizași la lucru: Alexei la fabrica de vin, unde i s-a oferit postul de inginer-tehnolog, iar Lidia – la spitalul de circumscripție.
Chiar de la început viața le-a fost bine asigurată și munca răsplătită din plin de pacienții recunoscători ai soției. Peste câtva timp tatăl lui Marcel, Alexei, a fost numit inginer-șef. Deși era tânăr și nu prea experimentat, a început a desfășura o „activitate” intensă de agonisire a banilor prin tot felul de metode, nu întotdeauna (chiar foarte rar) legale, reușind ca prin minune să evite controalele și să risipească cu iscusință orice zvon la adresa sa. Se împărțea cu cine trebuia și lucrul mergea strună. Peste vreo 7 ani a devenit director al fabricii, unde se simțea ca găina la moară. Între timp se mai născuse o fetiță și Marcel nu mai era în centrul atenției tuturor, dar oricum rămânea răsfățatul bunicilor.
Părinții compensau lipsa de atenție cu haine, jucării scumpe, dulciuri. Buneii își dădeau seama că nu e o metodă de educație bună, dar ce puteau face, cine îi asculta? Părinții lui Marcel tot mai mult erau însetați de bani și avere. Toți știau că la ea în cabinet cu mâna goală nu ai ce căuta. Lidia era ginecolog și toate femeile din sate veneau care cu un miel, care cu un iepure, o găină, ouă sau alte bunătăți din gospodărie. Alexei avea „câștiguri” din tranzacții mai puțin legale, din care banii curgeau gârlă.
În familie pe primul loc erau banii și impresia pe care o făceau asupra celor din jur, hainele scumpe, inelele, cerceii de aur. Relațiile erau foarte bune, cum mai rar întâlnești. Pentru societate cei doi soți erau perechea ideală, care strălucea la toate petrecerile, erau oaspeții de onoare pe care toți se străduiau să-i invite la nunți și cumetrii. Copiii nu aveau voie să-și facă prieteni mai săraci ca ei, fie și cei mai deștepți din școală. Tot ce aveau ei, era de cea mai bună calitate. Limba pe care o vorbeau era cea mai aleasă, cuvintele pe care le rosteau – cele mai drăgăstoase. Dar toate acestea erau doar… o aparență.
În realitate și unul și celălalt erau măcinați de invidie și lăcomie. Trăia fiecare cu interesele sale, iar singurul lucru care-i unea și-i ținea împreună erau banii. Când rămâneau în doi și nu-i auzea nimeni, începeau a se numi cu cele mai urâte cuvinte, niciunul nu-și ascundea ura și disprețul față de celălalt.
Dar Marcel avea părerile lui. Își da prea bine seama de adevăratele relații dintre părinții săi, dar îi iubea și se străduia să nu-i amărască, să le facă cât mai puține necazuri.
După absolvirea școlii, la îndemnul părinților, și-a ales o profesie „bănoasă” – cea de medic. Părinții, drept răsplată, i-au cumpărat costume, scurte, pantofi și i-au dat mulți bani de buzunar. Ca să nu se facă de rușine când o va invita pe cea mai bogată studentă (neapărat născută în capitală) la cel mai luxos restaurant. Asemenea fete se găseau multe. Erau frumoase, elegante, din familii bune. Ele îi acceptau invitațiile, erau foarte drăguțe cu el.
Dar în sinea sa Marcel suferea, fiindcă știa prea bine care-i adevăratul motiv pentru care ele se țin de el. Banii. După părerea lui, era cam urât pentru a cuceri o fată frumoasă, care să-l iubească pe el și nu banii părinților lui. Toate aceste cuconițe din capitală, manierate și elegante, nu-i trezeau nici simpatia, nici încrederea. Așa și n-a îndrăgit-o nici pe una.
Odată, în primele zile ale lui septembrie, când deja era în anul patru, s-a dus s-o viziteze în căminul vecin pe soră-sa Rodica, studentă și ea la medicină. A întrat în cameră și… lângă geam, înconjurată de lumină, sta ea, fata pe care o căuta de atâția ani. Înaltă, subțirică, cu chip de înger și părul blond, în care se scăldau ultimele raze ale soarelui ce apunea. Au făcut cunoștință, au glumit, el le-a povestit despre profesori, despre colegi. De atunci le aștepta zilnic, pe Rodica și pe Liliana, după ore le conducea la cămin, le vizita seara, se plimbau pe aleile parcurilor. Dar pentru nimic în lume nu și-ar fi destăinuit dragostea de teamă să nu audă „nu”.
Treceau lunile, iar Marcel suferea și își păstra taina, îngropată adânc în suflet.
Îmbolnăvindu-se de bronșită, a lipsit câteva zile de la ore. Gândurile continuau să-i fie la Liliana. Într-un asemenea moment s-au auzit niște bătăi timide în ușă. Era Liliana. „De ce nu m-ai dat nici o veste, Marcel, eram atât de îngrijorată”. Și după o pauză: „Mi-a fost dor de tine…”.
Părinții, aflând că Marcel vrea să se căsătorească cu o „sărăntoacă” (Liliana era primul copil într-o familie numeroasă și, pe lângă toate, îi murise tatăl când era mică, era de la sat), la început au fost împotrivă. Dar, după ce au văzut fata, inima li s-a muiat. Au făcut nuntă bogată, cu daruri multe închinate nașilor, cumpărate de părinții mirelui. Aparențele trebuiau păstrate cu orice preț.
După nuntă au îmbrăcat-o pe Liliana din cap până în picioare cu haine noi (nora lor trebuia să corespundă statutului adoptat de familie), au mobilat și au amenajat camera lor primită în cămin. Le spuneau tuturor că aceasta e zestrea Lilianei. Marcel, cunoscându-și bine părinții, nu obiecta, dar îi creștea nemulțumirea. Nu-i plăcea că se face totul în fală, de ochii lumii. Oare ar fi fost rău dacă n-ar fi vorbit de zestrea nurorii, cine îi trăgea de limbă, pe cine interesa, ce ar fi fost rău dacă ar fi dormit pe paturile din cămin, așa, ca toți studenții? Nu s-ar fi descurcat fără frigider? Sute de studenți nu aveau frigider și trăiau, slavă Domnului. Uneori îi părea că părinții lui încearcă să provoace certuri între el și Liliana, dar se străduia să nu se gândească la asta. Se bucura întotdeauna când soacra le da niște cartofi, ceapă sau un borcan de murături, știind cât de mult muncește ca să-și învețe copiii. Rămăsese văduvă de tânără. Era o femeie foarte frumoasă, dar nu s-a gândit la viața personală, a avut grijă de copii, de casă, și de bunul său nume. Când se uita la ea, Marcel o vedea pe Liliana peste vreo 20 de ani.
…Așa a continuat cât au fost studenți. După ce au terminat studiile și au fost repartizați în orașil natal al lui Marcel, au hotărât să trăiască separat, să-și educe singuri fetița, să-și amenajeze locuința așa cum le place lor. Cu alte cuvinte, să scape de influența părinților. Cel mai mult dorea acest lucru Liliana. Marcel de asemenea era de acord. Unde mai pui, că o pierdea din ochi pe Liliana de dragă ce-i era și ar fi făcut orice ca s-o protejeze de reproșuri și supărări, de replicile tăioase ale maică-sa.
Au închiriat o locuință și au început să trăiască mai departe de sfaturile și povețile părinților.
Timpul trecea. Marcel și Liliana lucrau, fiica lor, Cornelia, era deja elevă în clasa întâi. Așteptau al doilea copil. Relațiile cu părinții erau bune, stabile. Sărbătorile le întâmpinau împreună, își făceau cadouri, se duceau toți patru pe la nunți și petreceri. Dar…
Părinții nu puteau uita că tânăra familie a vrut să trăiască în casă separată, că nu tind să se ridice mai sus, să ocupe un loc de vază în societate. Prea retras și monoton era traiul lor, în opinia soacrei. Și de toate era vinovată nora. Dacă nu era ea, Marcel s-ar fi însurat cu fata directorului gării feroviare, pe care ei i-o hărăzise de mireasă, nici n-ar fi crâcnit. Ba mai zicea că Liliana e gospodină rea și nu organizează petreceri, nu invită oaspeți și nu-și fac relații utile cu oameni utili, nu se duc nici ei la nimeni, stau ca doi moșnegi serile și citesc ba literatură de specialitate, ba artistică.
Se apropia ziua de naștere a Lilianei. Marcel ar fi vrut să cumpere un cadou frumos, s-o bucure cu ceva, dar avea cam puțini bani. A vrut să împrumute de la taică-său. „Nu ești mulțumit că ți-am îmbrăcat-o și ți-am învățat-o șase ani, mai vrei și acum?”, izbucni tatăl. Marcel n-a răspuns nimic. S-a întors și a ieșit.
Peste câteva săptămâni, într-o luni, colegii i-au spus Lidiei că vineri seara Liliana născuse un băiețel. A fost prima dată când s-a speriat că pentru totdeauna și-au îndepărtat copiii de lângă ei. A mai înțeles că niciodată nu va avea nepoți care să-i iubească așa cum i-au iubit Marcel și Rodica pe buneii lor.
