Îmi vine greu să vă scriu. Dar voi încerca. Mi se pune un un nod în gât atunci când știu ce gânduri urmează să aștern pe această foaie.
Săptamâna trecută a fost Paştele Blajinilor, adică, cum spuneau bătrânii noștri, Paştele celor trecuţi la cele veşnice. Eu personal am îngropat în oraşul natal părinţii şi fratele. Acum trăiesc în altă localitate. Mi-a fost greu să nu trec pe la ei, pentru că, după cum spunea bunica mea, ei acum așteaptă să îi pomenim, să stăm alături de ei câteva clipe. Să stăm, repet, și să dăm de sufletul lor o bucățică de pască și un ou roșu, nu pomene din cele pompoase.
E corect că trebuie să păstrăm regulile de protecție împotriva infectării cu COVID-19 și să nu ne aflăm în spații publice, însă mie mi-a fost dificil să nu mă duc la mormintele celor dragi. M-am echipat după toate normele impuse de Ministerul Sănătății, eram cu mască și mănuși. Când am ajuns la locul de veci, adică la cimitir, am fost oprită la poartă. Astfel, doar din zare am putut vedea mormintele celor dragi. Mă gândeam în acele momente că avem un cimitir mare, de ce nu putem intra câte 5 persoane, să spunem, așa ca la market, sau la farmacie, sau la magazinele acestea mici. Păstrăm distanța, pomene nu dăm. Iată nu s-a putut, cu toate că e un teritoriu mare, acolo, în schimb, accesul a fost liber. Nu îmi pot explica aceste fapte.
Îmi e jale și de acei polițiști care au stat la porțile cimitirelor ca dușmani ai poporului, pentru că la sigur au și ei persoane dragi pierdute. Dar unii nu au înțeles asta și se uitau cu atâta rău. Ei sunt cei care stau la straja liniștii noastre și sărmanii primesc indicațiile de sus. În cazul dacă nu le îndeplinesc, sunt eliberați din funcții.
Da, pomenirea morților se poate face în orice sâmbătă până la Paște. Dar vreau să repet, casa părintească nu mai e ca înainte cu zâmbetele calde ale părinților. Ei acum îmi zâmbesc doar de pe monumente… așa că am avut și eu posibilitatea să vin în aceste zile în oraș. Doar că îmi pare foarte rău că nu am avut posibilitatea să mă apropii și de ei. Să nu uităm că în fiecare din noi trebuie să existe o mică speranță și la bine. Amintirile frumoase trebuie să rămână mereu cu noi.
