Știu ce spun. Care alt popor mai are proverbul: „Decât să fete vaca vecinului, mai bine să piară vițelul meu”? Nu putem suporta, ne stă în gât dacă cineva are ceva și eu nu am.
Am o rudă îndepărtată într-un sat (ea nu va citi scrisoarea mea, fiindcă e în alt raion). O vizitez din vreme-n vreme, căci e bătrână de acum și nu are pe nimeni alături. Țin la ea, mi-i rudă, e vară cu mama, dar, vă spun drept, mă cam scoate din sărite. Cum mă vede, începe: „Îți închipui, Catea și-a făcut fântână în ogradă. Mare cucoană, nu poate aduce apă de la colț, ca mine? E mai tânără, lasă să care”. Altă dată: „Ai auzit (de unde aș putea eu auzi oare), Verei feciorul i-a făcut forișor (adică foișor) sub nuc să stea la umbră vara. Iaca și asta mare gospodină, forișor îi trebuie. Dacă fecior-so e bogătaș…”.
Într-o vară m-a înnebunit cu niște pui. Vecinei copiii i-au adus pui de o lună, numai ea nu avea. …Puii nu pier numai la vecini. Numai la vecini nu se afumă pereții când fac iarna focul. Numai la vecini nu se prăvale gardul și tot numai la ei nu cresc buruiene în grădină.
Așa e ea și n-ai ce-i face. Invidia asta o are încă din copilărie, cum am înțeles, de când tot pământul părinților (au avut mult, căci erau oameni înstăriți și mă mir cum de au scăpat de deportare) a fost împărțit la coate-goale.
Cred că scăpa de mult de această meteahnă dacă ar fi stat să analizeze un pic. Să vadă că sunt atâtea probleme și necazuri câte și oameni. La unul cade acoperișurl, la altul piere vaca, calul sau găinile, altul s-a ales cu o pensie de 700 de lei după mulți ani munciți în kolhoz. Eu cred că sunt mulți așa ca mătușa mea. Nu e o femeie rea. Muncește mult la cei 80 de ani ai ei, ține casa, grădina, are grijă singură de toate. Te primește cu tot ce are și când pleci tot încearcă să-ți pună în pungă niște ceapă, cartofi, fasole sau vreun borcan cu murături de care numai ea știe a face.
Nu mă supăr pe mătușa mea pentru firea ei și mă gândesc prin ce greutăți au trecut oamenii aceștia de le-au schilodit sufletul, i-au ars atât de mult încât nici azi nu-și pot reveni. Cred că peste un timp, când va dispărea coronavirusul, am să-i fac o vizită. Voi asculta răbdătoare toate văicărelile ei, voi spune și eu câte o vorbă despre scorpia cutare sau cutare, ea se va liniști și i se va împăca sufletul. Prea puține rude mi-au rămas, de aceea caut să o înțeleg și să-i ușurez zilele rămase.
