Început aici.
Reformele din învățământul basarabean s-au aflat sub stricta supraveghere a prim-miniștrilor României, A. Margheloman, A. Averescu, I. C. Brătianu, Iulius Maniu, a miniștrilor învățământului I. Gh. Duca (1918-1919), O. Goga (1919-1920), C. Angelescu (1922-1928, 1934), N. Costăchescu (1928-1930), N. Iorga (1931-1932), D. Gusti (1932) etc.
Un fenomen important al mutațiilor social-economice și politice care au contribuit la edificarea unui învățământ național românesc în Basarabia interbelică l-a reprezentat unificarea cadrului legislativ al învățământului. T. Simensky menționează „că acest proces a marcat definitoriu mai ales învățământul primar și cel secundar. Astfel, învățământul obligatoriu, în consens cu progresul economic și tehnico-științific, a fost prelungit până la șapte clase”.
În consecință, a apărut problema cadrelor didactice care să asigure o durată a învățământului obligatoriu de aproape două ori mai mare, în primul rând a profesorilor de română, istorie, geografie națională – discipline care aveau să instituie identitatea națională românească a tuturor elevilor, de pe întreg cuprinsul țării.
Formarea profesională pedagogică inițială pentru învățământul secundar a demarat prin cursuri speciale, administrarea cărora a fost preluată mai târziu de către istoricul, omul politic și profesorul Ion Nistor (1876 – 1962). Participanții la cursuri i-au avut ca profesori-formatori pe Ion Nistor (istoria românilor), V. Grecu (limba latină și greacă), Gh. Nedioglu (limba franceză și germană), P. Bogdan (fizica și matematica), S. Patricius (matematica) 1930, etc.
Acțiunile de unificare conceptuală, legislativă, metodologică etc. a învățământului din Basarabia interbelică au afectat nu numai cadrele didactice de limbă română, ci și ale etnicilor conlocuitori:„Astfel, în același an la cursurile la limba ucraineană au participat 24 de învățători”.
Factorul instituțional este reprezentat, în primul rând, de Universitatea Populară din Chișinău, înființată și condusă de P. Halippa, unde se țineau conferințe libere pentru învățători și marele public. Acest centru cultural a fost și cel mai bun de formare conceptuală a învățătorilor.
Dotarea material-didactică a școlii basarabene a înregistrat cel mai important eveniment în domeniu. Școlile Basarabiei au fost aprovizionate cu manuale și literatură necesară, cele mai valoroase fiind considerate următoarele: Limba Română de V. Naneș, Istoria Religiei și Morala Creștină de C. Lucaci, Zoologia de A. Chirițescu, Limba Franceză de A. Lovinescu, Limba Germană de A. Popovici, Geometria și Algebra de B. Ionescu. La istorie au fost recomandate peste 40 de manuale, inclusiv cel semnat de N. Constantinescu „Istoria românilor pentru școlile normale” (1927). Manualul Istoria Patriei de D. Munteanu-Râmnic era destinat școlilor elementare comunale, aprobat în 1928. Manualul lui Nicolae Iorga de Istorie era recomandat școlilor secundare, fiind valabil în anii 1929-1934. Prezentau interes și manualele de istorie elaborate de M. Costescu, T. Ch. Bulat.
În primii ani de după război, se poate spune că statul român a acordat o atenție deosebită dezvoltării învățământului și mai cu seamă treptei primare. Din cele 1700 de școli urbane și rurale, menționate mai sus: 1233 de școli erau românești, 200 – ucrainene, 120 – rusești, 78 – bulgare, 38 evreiești, 3 – polone și 2 mixte.
O problemă acută cu care se confruntau autoritățile școlare nu numai în Basarabia, ci și în întreaga țară, era frecvența elevilor. Din totalul elevilor din școlile din Basarabia, înregistrați în 1919 frecventau regulat școala, doar 104320. În perioada 1920-1926 s-a înregistrat o scădere a ratei frecvenței cu 21%. Dacă în 1919 frecventau regulat școala 88% de elevi, în 1926 s-a înregistrat o rată a frecvenței de 67 %.
Arhivele românești și cele de la Chișinău conțin foarte multe dosare care se referă la sancțiuni cu amenzi aplicate părinților ai căror copii nu frecventau regulat școala.
Efectuându-se controale în comunele județene, revizoratele școlare au constat în majoritatea cazurilor frecvența slabă a elevilor. Principala cauză a absenteismului școlar era incapacitatea țăranilor de a-și asigura copiii cu haine în timpul iernii și cu rechizite școlare. Părinții respectivi, în cazul constatării faptului de către Comitetul școlar, erau ajutați cu toate cele necesare prin procurare de către Comitetul școlar din localitate.
Altă cauză care îi împiedica pe copiii de țărani să frecventeze regulat școala „decurgea din rolul de producător, mai ales primăvara, vara și toamna, al acestora în cadrul familiei țărănești. În condițiile în care toți membrii familiei trebuiau să muncească pentru cele vital necesare”.
Distanța mare de școală era încă o cauză care îi determina pe o bună parte dintre copii să nu frecventeze cursurile. În Basarabia, stăpânirea rusească nu a aplicat principiul obligativității învățământului, locuitorii erau mai puțin obișnuiți cu școala și cu necesitatea ei.
Autoritățile județene le cereau primarilor comunali, sătești și învățătorilor să inițieze o campanie de explicație pentru părinți despre necesitatea școlii în cadrul căreia, prin metode de convingere să determine să-și trimit copiii la școală, pentru ca autoritățile școlare să nu fie nevoite să recurgă la amenzile prevăzute de lege.
Prin aplicarea riguroasă a obligativității învățământului primar, precum și prin creșterea numărului de cadre didactice și a localurilor de școli de grație campaniei de argumentare a rolului învățământului școlar, numărul elevilor care frecventau școala a înregistrat o sporire considerabilă, ajungând la cifra de 85% pe țară dintre cei înscriși în primele 4 clase primare în anul școlar 1936-1937 și circa 65% în cei trei ani ai cursului suplimentar (7 clase) „Din cei înscriși la cursul elementar în Basarabia, frecventau 77,58% cu aproape 8% mai puțin decât media pe țară și la suprimar – 56,20% cu aproape 9% mai puțin decât pe țară”. Prin acest salt în alfabetizare, statul român transforma profund Basarabia, impregnându-i un puternic caracter românesc, pe care nici regimul comunist sovietic nu va reuși să-l demonteze, în cei 50 de ani de dominație.
Statul Român a fost în activitate permanentă de perfecționare și a învățământului secundar, drept confirmare sunt legile adoptate în domeniu de-a lungul anilor 30. Potrivit Legii învățământului secundar din 1934, supranumită Legea Anghelescu, după numele ministrului educației, durata studiilor în liceu era stabilită de 8 ani, incluzând specializare cu secții. În lege se mai prevedea posibilitatea încheierii cursurilor liceale după terminarea clasei a VIII-a și obținerea unui certificat de absolvire, care oferea dreptul înscrierii într-o școală tehnică sau ocuparea unei slujbe în aparatul administrativ. Cei care intenționau să intre în învățământul superior frecventau clasa a VIII-a, în care se punea accentul pe pregătirea cu caracter umanist și real. În final absolventul obținea Diploma de bacalaureat, care îi dădea dreptul de a se înscrie la facultate. Ca urmare a procesului de constituire a învățământului secundar au fost organizate și licee agricole, industriale, comerciale ș.a.
Cel mai mare număr de școli secundare erau concentrate în principalul oraș de provincie – Chișinău. În această perioadă aici au funcționat: Liceul de băieți nr.1, „B.P. Hasdeu”, Liceul de băieți nr.2 „M. Eminescu”, Liceul de băieți nr.3 „A. Donici”, Liceul de băieți nr. 4 „A. Russo”, Liceul de fete „Regina Maria”, Liceul de fete „Principesa Dadiani”, gimnaziul francez „Jeanne d’Arc”(Notă: În imediata apropiere a liceului principesei Natalia Dadiani se afla gimnaziul francez „Jeanne d`Arc”, un alt gimnaziu pentru fete. Sursa: audiowalks.centropa.org), Liceul militar „Regele Feridinand”, Liceul comercial, Liceul industrial ș.a.
Va urma
