Din păcate, nu prea des, printre știrile despre percheziții, aresturi, accidente, nenorociri, crime, furturi, sinucideri, contrabandă, ca o rază de soare, se strecoară cuvintele: „Avem la Costuleni un medic minunat, Nicolae Săculțanu, scrieți despre el”. Auziți, domnule Săculțanu, sunteți deja așteptat la redacție și nu aveți motiv să refuzați.
Lumea noastră interioară este uimitoare. De ce ea cel mai adesea vopsește în gri, de ce nu vede plusurile, chiar dacă nu sunt mari, de aceea și mai scumpe, și mai plăcute. În Ungheni se repară curtea unei clădiri cu multe etaje. Cineva imediat formează numărul de telefon al redacției: „E praf, e zgomot, e oribil!”. Cum ați vrut? Să fie frumos și confortabil printr-o mișcare de baghetă? Nu există așa ceva. Înseamnă că trebuie de răbdat o zi sau două. Dacă nu lucrați, faceți o plimbare în această zi, vremea e bună, chiar și căldura este blândă, stați în parc, pe o bancă la umbră, uitați-vă la oameni, admirați copiii, priviți cerul cât e de albastru. Dacă veți bombăni, starea de spirit se va înrăutăți pe mai multe zile, tensiunea arterială va crește, nimic nu vă va bucura.
În unele locuri, lângă trotuare au fost amplasate bănci noi. Mă uit, oamenii sunt bucuroși să stea pe ele, dar unii au început deja să sune că de ce nu sunt și pe alte străzi. Înțelegem bine care sunt propriile noastre probleme și dacă nu avem timp, bani, energie, atunci nici nu ne apucăm de ele, dar nu dorim să luăm în calcul dacă sunt suficienți bani și oportunități pentru a instala bănci peste tot, a așterne pe toate drumurile asfalt, a pava trotuarele.
Va fi naiv apelul meu de a căuta frumusețea în lumea care ne înconjoară, dar este o bucurie chiar și simplul fapt că ea există, așa cum este și bunătatea umană. Totuși, este ciudat că acesta din urmă a început să surprindă mai mult decât nemulțumirea, răutatea, indiferența. Și eu, de exemplu, m-am bucurat de o întâlnire cu un băietan care multă vreme a vândut harbuji pe strada Boico din Ungheni, ajutându-și unchiul, uyko, cum îl numea el în ucraineană. El alegea cu plăcere cei mai buni harbuji – acest lucru este întotdeauna plăcut pentru cumpărător, mi-a explicat că harbuzoaicele sunt mai dulci, mai suculente, mi-a povestit că va învăța în clasa a noua, că au o familie mare și unită. Și eu de fiecare dată mă încărcam de la el cu bună dispoziție.
M-a mai bucurat un tânăr – un gardian frumos, brunet de la intrarea în Palatul Justiției. Mă gândeam că acolo mă așteaptă ceva neobișnuit, măreț – vorbesc despre atitudinea față de vizitatori, pentru că nu toți sunt delincvenți, vin și cei care, ca mine, au adus doar niște acte. Și dacă n-ar fi fost acel paznic atent, simpatic, binevoitor, aș fi plecat de la ghișeul unde se adresează toți cu sufletul răvășit, dar acest tânăr cu uniformă m-a salvat. Și am uitat de turnichet, de doamna supărată care, evident, nu dorea să vorbească cu mine, am fost recunoscătoare acelui tânăr, părinților săi, conducătorului care l-a pus să stea lângă instalația rotitoare cu trei coarne.
Doamne, cât de puțin ne trebuie, dar uneori nici atât nu avem.
