Azi vom discuta cu un interlocutor uimitor, bun cunoscător al istoriei Ungheniului, colecţionar care tot timpul a adunat ceva, însă mulţi îl cunosc ca pe persoana care toată viaţa a lucrat la vamă. Aşadar, Gheorghe Odovicenco.
— Putem spune că sunteţi un om fericit, a cărui viaţă e legată de oraşul natal?
— Da, aici m-am născut, pot zice, pe malul Prutului, unde tatăl meu se ducea la apă, doar până în 1940 accesul era liber. Pe urmă aici a fost graniţa, pichetul.
— Cine sunt părinţii dvs.?
— Mama avea grijă de gospodărie, de noi, cei şapte copii. Tata a lucrat la brutăria căii ferate. Ea se afla dincolo de mormintele frăţeşti, acolo era şi maternitatea, de asemenea, a căii ferate. Atunci calea ferată era un stat în stat, avea toate serviciile.
— E interesant să ştim, ce a rămas în Ungheni din oraşul vechi, care casă ar putea fi păstrată pentru istorie?
— Nu cred că putem găsi ceva. Pe strada noastră este o singură casă de atunci, dar şi ea, în loc de şindrilă, e acoperită cu ardezie. Probabil, mai mult nu avem nimic din vechime. Cândva a fost un depou, gara ce purta numele lui Vasile Lupu, dar ea fost reconstruită. Gard acolo nu era, nici podul peste şine, aveau loc accidente, deoarece oamenii treceau pe sub vagoane, iar circulaţia nu era ca acum, trenurile circulau unul după altul. Podul a fost construit prin anii 60. Era bun, dar l-au vândut în anii 2000, cică, se temeau ca nu cumva cineva să arunce un chibrit peste cisternele cu benzină când se aflau la punctul de permutare a vagoanelor.
— Altceva din istoria oraşului…
— Iată un material decupat din ziarul raional, în care se povesteşte despre echipa de fotbal „Locomotiv”, vestită în toată Moldova în anii 1945-1957. Fotbaliştii stau pe teren, acolo unde acum e lacul, iar suporterii şedeau în jur, pe iarbă.
— Păstraţi şi alte ziare? Ce aţi colecţionat mai întâi?
— Timbre. Probabil, atunci mulţi erau pasionaţi de ele. Mai târziu, le adunam împreună cu fiul, colectam bancnote, iar când a crescut al doilea fiu, ne-au trezit interesul insignele. Am colecţionat discuri, cărţi, am o bibliotecă bună. Apropo, despre colecţia mea de bancnote, printre care erau şi cu valoarea nominală de un milion de lei româneşti şi ruble ruseşti, a scris ziarul raional, intitulând articolul „Micul milionar”. În curând, în timp ce mă aflam în deplasare la Leova, au fost furate 28 de monede de argint şi una de aur. De unde luam obiectele? Întrebam, căutam, la locuitorii de la sud mă interesam de monedele din coliere.
— Nu am văzut la nimeni portretele tuturor domnitorilor. Aveţi chiar şi călimară şi toc cu peniţă…
— E o peniţă nr. 11. Iată mapele cu materiale la rubricile „Interesant”, „Moldova”, „Numismatica”, „Grădina”; „Livada”, Păsările”, „Religia”.
— Pur şi simplu adunaţi sau şi citiţi aceste materiale?
— Desigur, le citesc. Am fost lector la societatea „Ştiinţa”, secretar al organizaţiei de partid la vamă. Am făcut serviciul militar ca asistent medical.
— Asistent medical?
— Am nimerit dincolo de Cercul Polar, la infanterie, şi mă săturasem să defilez câte 4 ore pe zi, dar odată am auzit că cei care cunosc mai bine limba rusă vor fi instruiţi în domeniul medicinei. Eram pasionat de radiotehnică şi doream să fiu transmisionist, dar când i-am văzut, iarna, cărând bobinele prin zăpadă, n-am mai vrut, mai bine să rabd carbolul, clorul şi lizolul.
— De ce aţi mai fost pasionat? De sport?
— Mi-a plăcut şi sportul. Vroiam să ştiu tot, să încerc, m-am ocupat şi de gimnastică, şi de box, păstrez şi azi mănuşile.
— Cât aţi lucrat la vamă?
— Din 1965 până în 2010. După armată am vrut să intru la academia militară, dar am fost sfătuit să nu fac acest pas. La institutul de medicină n-am ştiut legea Boyle-Mariotte şi m-am întors în oraşul natal. A doua zi după sosire am devenit vameş. Apropo, am fost fascinat de această profesie în copilărie, când am citit cartea „Личный досмотр”. Azi sunt pensionar, ca să nu mi se usuce creierul, citesc mult, acum — memoriile lui Sudoplatov. Vama? Am lucrat şi în Zabaikalie, şi în Odesa, sunt lucrător emerit al vămii.
