Poporul, adică noi, e adus la disperare. Dar ea n-a picat pe neaşteptate, a mers cot la cot cu noi mulţi ani şi acum, împinsă de chemările la lupta împotriva oligarhilor, furturilor, corupţiei, tarifelor înalte, a ieşit în stradă. Ne rămâne doar să ne bizuim pe soartă, ca protestatarilor să le ajungă răbdare, să nu-şi verse toată mânia în „lupta” cu clădirile. Cu atât mai mult cu cât a fost destul ca oamenii să pătrundă în holul parlamentului şi că îndată a şi fost adus contul de plată – 750 mii de lei.
Asta e, cică, suma prejudiciului. În plus, au mai luat de la angajaţii organelor de drept muniţii de 275 mii de lei. Nu e cam puţin? Poate ar fi cazul să se mai calculeze o dată şi din contul protestatarilor să se perfecţioneze ceva în templul legislativ? Doar nu degeaba se ocupă de căutarea „vinovaţilor” la numeroase camere video, iar dacă îi vor găsi, aceştia vor avea de toate. Încearcă şi demonstrează că nu eşti de vină.
Nu sunt de vină organizatorii acestei harababuri cu reţinerea „ţapului ispăşitor”, demiterea celui de-al treilea, într-un an, guvern şi dorinţa imensă de a rămâne la putere cu orice preţ. Nu sunt de vină regizorii „cinei cele de taină” moderne şi altor intrigi politice. Nu ei sunt de vină.
De vină e poporul care a răbdat atâta timp, începând de la privatizarea barbară, în urma căreia patrimoniul poporului în expresie bănească a ajuns în mâinile autorilor lui şi ale şmecherilor, în timp ce muritorii de rând s-au mulţumit cu nişte hârtiuţe numite bonuri patrimoniale. E de vină poporul care patru ani a îngheţat în sate şi oraşe. Mulţi şi azi îngheaţă în apartamentele şi cocioabele lor. De vină sunt pensionarii care un timp îndelungat au primit în loc de pensii paste făinoase şi produse lactate. Sunt de vină cei care muncesc pentru nişte salarii echivalente cu câteva kilograme de salam, crupe cu termenul expirat sau făină, bomboane. Sunt de vină toţi, pentru că prin răbdarea, şovăiala, neîndrăzneală au susţinut puterea. Reprezentanţii ei au început să creadă că sunt zei şi orice ar decide, orice ar face, poporul va răbda. Doar de atâtea ori s-au revoltat ba profesorii, ba medicii, ba agrarienii, ba pensionarii din capitală, au ameninţat, apoi au plecat pe la case cu buza umflată. Dar de data aceasta ceva s-a întâmplat cu acest popor ascultător şi răbdător, care trăieşte cu speranţa. Ce? Cred că pur şi simplu i s-a deschis ochii.
Însă există un „dar”. E al meu. A apărut de aceea că a dispărut credinţa mea. Nu mai cred în cei bogaţi şi împliniţi, înarmaţi cu microfoane şi megafoane, pe cea mai mare piaţă din ţară, că ei de atâta timp îngheaţă şi îndură foame în numele vieţii mele bune şi sătule. Credinţa mea care m-a părăsit mi-a lăsat gândul că asemenea jertfe sunt aduse pentru a se vedea pe sine la putere. Să nu călcăm din nou pe greblă.
