Indiferența față de nevoile celorlalți, zgârcenia, egoismul, nepăsarea sunt o serie de atitudini din ce în ce mai întâlnite în zilele noastre. Am ajuns să cred că bunăvoința și afecțiunea arătată aproapelui sunt văzute de unii ca nonvalori. Și având o serie de experiențe neplăcute, îmi pun problema și mă întreb, cum a ajuns poporul nostru, cândva recunoscut și apreciat pentru omenia și ospitalitatea sa, astăzi să privească nepăsător la un copil neînsoțit, care-și pierde cunoștința în transportul public într-o criză de epilepsie?
Cum să rămâi neclintit pe locul bine asigurat, când un copil zace la podea? Cu atât mai mult că asta s-a întâmplat într-un transport dintr-o localitate rurală, acolo unde se presupune că toți locuitorii sunt cel puțin cunoscuți, nemaivorbind de gradele de rudenie. Să mai ai și tupeul să strigi la ceilalți, care sunt la același nivel, „Ridicați-l, scoateți-l afară”? Până la urmă copilul a fost scos de două femei, care nu-l cunoșteau și se deplasau într-un sat învecinat.
După astfel de întâmplări mă uit în jur și mă întreb: unde va ajunge lumea, unde vor ajunge copiii de azi în tumultul și tensiunea în care traiesc? În copilăria mea, care menționez că nu este atât de îndepărtată, ideea de bază era triumful binelui asupra răului. Era o normă a societăţii să cedezi locul unei bunicuţe în transport, să o ajuţi în a traversa o stradă sau să fii alături de prietenul, care e mai slab la învăţătură.
Ce s-a întâmplat cu mulți dintre noi astăzi? De ce oamenii devin indiferenți nu numai faţă de ei înșişi, ci şi faţă de familiile lor, prietenii și vecinii? De ce majoritatea trece indiferentă pe lângă o persoană care suferă?
Am început să percepem crima, violul și alte infracțiuni ca ceva obișnuit, chiar dacă acestea se petrec alături. Noi nu mai suntem surprinşi de faptul că, copiii încep să bea și să fumeze în școala primară. Iar la liceu deja consumă droguri. Pe noi nu ne mai interesează un biet om care stă culcat pe stradă în noroi. „E beat, ce mă priveşte?”, medităm și calm trecem pe alături. „Tată, nu o mai lovi pe mama!”, se aude nu prima dată din apartamentul învecinat cu dvs. Nu ne priveşte nici asta, fiecare cu familia şi problemele lui. Noi ne închidem fiecare în carapacea de piatră pe care o avem şi nu ne interesează cei din jur. Desigur, cel mai simplu este de a transfera responsabilitatea pe alții, numai nu a ne implica personal. „Dar ce, eu am cea mai mare nevoie?”, întreabă omul astăzi, trecând pe alături de o fărădelege.
O vorbă înţeleaptă spune „Dacă doreşi să schimbi lumea – începe cu tine”. Şi trebuie să o începem. Căci, să treci indiferent pe lângă o gheretă unde un copil îşi procură ţigări şi alcool sau o tânără mamă cu ţigara în gură îşi plimbă copilaşul, nu este doar normal, dar şi împotriva fiecăruia dintre noi. În țările civilizate, aceasta se consideră ceva barbar, la noi – o normă. Şi cel mai grav e că deja ne-am obişnuit cu situaţia creată. În Moldova, de la o vreme, nimic nu mai e sacru! Iar noi, aici, în ”moldo-mahalaua” noastră, am deprins gustul să ne batem joc de orice, mai ales de ceea ce suntem şi de ceea ce vrem de la viaţă, înainte chiar a ne osteni să învăţăm, temeinic, să trăim.
