În legătură cu faptul că unii primari din raionul Ungheni, recent, au vizitat China, mi-am amintit de sosirea unei delegații chineze în orașul Ungheni, la începutul, se pare, anilor nouăzeci ai secolului trecut.
Au venit parcă niște băieței, parcă niște bărbați tinerei, frumușei, datorită directorului Palatului de Cultură, Gheorghe Bodolica – fie-i țărâna ușoară acestui om energic. Ansamblul „Struguraș” de la această instituție de cultură, în ciuda tuturor dificultăților și complexităților acelei perioade, avea turnee de succes prin lume, a evoluat cu brio și în China. Iată că după această călătorie a artiștilor ungheneni au și venit oaspeți din China, probabil, Gheorghe Bodolica a reușit prin ceva să le trezească interesul, altfel nu se mai porneau ei la o asemenea depărtare.
S-au adunat atunci în cabinetul primarului orașului Ungheni. Oaspeții și conducătorii locali care, de obicei, sunt invitați la întâlnirile de acest fel, au încăput la o masă. Reprezentanții mass-media s-au aciuat pe scăunele mai într-o parte. Au început să povestească cât de bine e la noi în Ungheni, ce întreprinderi activează – atunci oamenii amețiți de democrația în curs de dezvoltare nu știau că degrabă vor trece prin toate — întreprinderi ce staționau, restanțe salariale, șomaj neoficial, oraș înghețat, apoi și pustiu, deoarece populația aptă de muncă va lua calea spre Vest.
S-a vorbit mult, s-a vorbit despre prietenie, despre colaborare, ceea ce, de obicei, se spune în astfel de cazuri. Apoi, se pare, a plecat încolo și delegația noastră, din Ungheni, sau a fost invers, mai întâi Bodolica i-a dus încolo pe ai noștri, iar chinezii au poftit cu o vizită de răspuns, dar nu mai contează acum. Pur și simplu, atunci, în timpul acelei întrevederi de demult, oaspeții din China au scos tocurile în care erau cărți de vizită făcute pe hârtie scumpă, împodobite cu chenare aurii și le-au împărțit participanților la întâlnire – am păstrat și eu mult timp cartea de vizită a unui oarecare Liu Tzin, prea frumoasă era. Pe când conducătorilor noștri, ia necaz, la toți deodată, li s-au terminat toate cărțile de vizită și ei, sărmanii, nu au avut altă ieșire decât să ia foițe și, cerându-și scuze, să-și scrie numele pe ele. A fost o oarecare jenă, dar atunci se părea: așteptați, vor trece vreo 20 de ani și vom avea cărți de vizită chiar mai bune decât ale voastre.
Au trecut 20 de ani și chiar mai mult. Cărți de vizită, cred, au azi mulți, unii, presupun, mai ceva ca cele chineze, dar sentimentul că noi încă nu avem cărți de vizită mai există. Desigur, în acest timp, am ajuns și noi departe – avem telefoane mobile, tablete, computere – rar bunicuță nu știe ce este skype și cum se comunică pe el cu nepoții și copiii care trăiesc în străinătate. Mașini pe străzile orașului sunt mai multe decât pietoni, rafturile magazinelor sunt ticsite cu produse alimentare și mărfuri industriale – nu voi preciza unde sunt produse – dar sentimentul că noi tot nu avem cărți de vizită, rămâne.
