Sunt vorbele unui cântec. Iar satul, acum, toamna, își duce liniștit viața. Monotonă, de rutină, plină de griji și foarte multă muncă. Glugi de porumb de curățat, de urcat în pod, căzi pline cu struguri, dat la teasc, arat și săpat de zăble, pregătirea murăturilor și altor provizii pentru iarnă, saci cu ardei și vinete cărați de la piață, ca să ai ce le pune în geantă studenților când vin acasă cu microbuzul de vineri seara. De cumpărat lemne, de mai tăiat din găini și rațe și de congelat sau de dat la cuptor ca să nu le hrănești toată iarna. Mama mereu ne roagă, toamna, să-i ducem saci mari pentru gunoi, să aibă în ce aduna frunzele căzute, altfel nu le poate duce la platforma de gunoi din fața porții, de unde mai apoi le cară undeva primăria.
Fiecare cu grijile sale. Satul pare pustiu. Deoarece casa părintească se află la răscrucea celor două mari drumuri care străbat satul, pe alături trec des căruțe cu saci, bostani și păpușoi, răsună des zgomot de motoblocuri, Mulți săteni le au și satul se mai înviorează când trec ele. Cară și ei ce au crescut la deal, ce le dă la cotă liderul. Leagă stângaci căpițe de fân în coș și merg încet pe la hopuri să nu-l împrăștie pe drum. Drumul stă reparat până la jumătate, așa cum l-a prins vremea toamna trecută. E greu de tot să te duci la 80 de ani la piața de lângă casa de cultură, care acum, de când cu pandemia, lucrează doar marțea, iar acum doi ani părea un furnicar și vinerea.
Miroase a magiun de prune. Nu mai miroase, în zilele de sâmbătă, a pâine scoasă din cuptor. Nici a plăcinte. Gospodinele mai în vrâstă nu mai au puteri să frământe aluatul, iar cele mai tinere fac plăcinte din lavaș. Se schimbă vremurile.
Râpa adâncă din copilărie, străbătută de-a curmezișul de un pod, unde ne jucam prin bălării aruncând unul în altul cu scai, acum nu mai este. În locul ei a apărut o pajiște netedă unde stau priponite capre și se plimbă agale gâște și rațe.
Satul mai prinde la viață și dimineața, când elevii se duc la gimnaziu. Sunt cam puțini. Acum câțiva ani, în sat era liceu, dar a rămas doar gimnaziu. Ferească Dumnezeu să devină școală primară și să se ruineze cele trei blocuri, unite în formă de „poartă”: cel vechi cu un etaj, cel construit prin 1968 – cu două, în care am învățat și eu, și ultimul, cel mai nou, tocmai cu trei etaje. Cum se vede, când s-a construit, cei de sus au crezut că satul va crește mereu și elevi vor fi cu sutele. Cum ne spune ultimul recensământ, au rămas în sat vreo 2300 de locuitori.
Satul își duce liniștit traiul. E cam pustiu totuși. Nunțile sunt rare de tot și rar de tot chiuie vorniceii. Dacă vezi vreo casă mai arătoasă, să știi că sau bărbatul, sau femeia muncește undeva peste hotare.
Pe hudițe cam șuieră vântul. Nu demult a murit o bătrânică și nu avea cine duce năsăliile. Și cu mormântul au avut bătaie de cap. Cu mare greu s-au găsit doi bărbați care s-au învoit să sape groapa. Nu aveau cui să dea de pomană podurile… Nu mai iese lumea pe marginea drumului să-l petreacă pe răposat, nici bărbații nu-și mai scot chipiul când trece vreo procesiune funerară. Se schimbă vremurile.
E cam jale în sat… Din când în când ba dintr-o mahala, ba din alta, prinde a răsuna: cartoafe, hai la cartoafe, curechi, morcov… Oamenii nu mai cresc cartofi în grădini, fiindcă e mai ușor să-i cumperi la sac și nici nu mai muncești atâta…
În fața caselor au înflorit pocrovițele – tufele celea minunate din copilărie, bătute cu floricele violete care vestesc că a venit toamna… Iar satul, acum, toamna, își duce liniștit viața.
