Ca să evit stresul, legat de situația de pandemie din întreaga lume, în special de comentariile de pe rețelele de socializare, iau o carte și citesc. Astfel, îmi păstrez celulele nervoase, care nu se mai restabilesc odată ce le pierzi, și plus la toate evit să-mi fac păreri preconcepute despre semenii mei, care altfel nu știu să se exprime decât prin utilizarea unor cuvinte vulgare.
La moment lecturez „Privighetoarea” de Kristin Hannah. E despre cel de-al doilea război mondial, despre felul cum oamenii au luptat pentru a supraviețui, despre cum au făcut față ororilor, despre cum nu au crezut nici ei la început despre pericolul acestuia, așa cum o fac mulți dintre noi cu privire la noul coronavirus.
Mi-a atras atenția un citat, care sună cam în felul următor: „Dacă am învățat ceva în lunga mea viața, acel ceva este asta: în dragoste, aflăm cine dorim să fim; în război, aflăm cine suntem, de fapt”. De ce anume? Pentru că și situația pe care o trăim noi zilele acestea seamănă cu un război. Poate că regulile sunt altele acum, dar în sine e o luptă și lipsurile materiale sunt adesea invocate ca principală cauză a dificultăţilor întâmpinate acum, însă nimeni din cei care le evocă nu iau în calcul și lipsa sentimentelor de empatie, compasiune și iubire față de aproapele.
Aceste lipsuri îi fac pe unii să scuipe venin prin comentariile pe care le postează pe rețelele sociale. Indiferent cui ar fi adresate, ele sunt pline de ură, frustrare, uneori chiar lipsă de bun-simț și educație până la urmă.
Că, na, eu nu găsesc o altă explicație la ieșirile lor deplasate. Eu nu pot să înțeleg cum poți să trimiți fără menajamente la origini jurnaliștii că scriu despre COVID-19 și să îți bagi scula (scuzată să îmi fie exprimarea) în gura celor din prima linie pe motiv că ar câștiga bani, că s-ar înavuți și că, de fapt, nu ar mai fi niciun fel de virus. Nu și-au pus niciodată întrebarea aceste specimene cât de avid după bani trebuie să fii ca să stai ore în șir, îmbrăcat într-un costum în care aproape că fierbi. Cât de sadici trebuie să fie jurnaliștii ca să scrie incontinuu despre cazurile de îmbolnăvire, despre cele de deces, despre experiența oamenilor internați și asta doar pentru bani? Pun pariu că niciodată. Mai bine vă protejați prin verbalizarea unor injurii. Că altfel nu puteți sau nu vreți. Până la urmă e o libertate de care trebuie să vă serviți, dar să fie cu bună cuviință.
La această temă, COVID-19 și libertatea pe care o avem, scria poetul și jurnalistul Lucian Avramescu în Monitorul de Suceava și nu pot să nu-i dau dreptate:„E o realitate tristă? Da și nu. Libertatea de a face ce vrei e mai presus de riscuri. Mă îngrijorează doar întrebările prea dese legate de deschiderea cârciumilor. N-am auzit încă întrebarea somație ”Când deschideți bibliotecile?!” că mă sinucid!”.
Ce încerc prin acest editorial e să le spun acestor oameni să aibă grijă de ei și de cei dragi, chiar dacă nu cred în existența coronavirusului, mai bine zis, noului tip de coronavirus. Apropo, de cei dragi și cu care ați cam rupt relațiile din varii motive. Luați telefonul, sunați și îi întrebați ce mai fac, cum e situația la ei, mai răscoliți prin amintiri și instantaneu și starea voastră emoțională se va schimba în bine și vă va predispune și la un limbaj mai civilizat chiar dacă aveți o altă opinie.
Trebuie să găsim ieșire din situație pentru că restricțiile vor fi pe o perioadă mai lungă și starea de normalitate pe care ne-o dorim cei mai mulți, cu vacanțe, cine la restaurant, întâlniri cu prietenii în oraș e încă departe.
