O privesc pe Jana Bejenaru cu care discut azi şi mă gândesc că numai femeile noastre pot lucra aşa, fără să ţină cont de salariul mic, de timp, ci de dragul şi în numele copiilor, oamenilor, culturii, sufletului, dragostei faţă de profesie.
— Cum să vă prezint?
— Sunt conducător artistic al Centrului de Creaţie al Copiilor din Ungheni şi metodist-organizator la Casa Raională de Cultură Pârliţa.
— De unde femeile noastre firave iau puteri să lucreze cu copiii, să-i organizeze pe adulţi, să desfăşoare activităţi?
— Nu ştiu. Poate din dorinţa de a se ocupa de toate acestea, a duce copiii în lumea frumosului. Pe mine, cred eu, Dumnezeu m-a înzestrat cu dragoste faţă de copii şi eu o împărtăşesc cu ei atât la serviciu, cât şi acasă.
— Câţi copii aveţi?
— Trei. Fiica mai mare are 25 de ani, a absolvit facultatea relaţii internaţionale, acum studiază dreptul şi se află la Centrul anticorupţie din Sarajevo, Bosnia şi Herţegovina, la stagiu, un fiu are 22 de ani, altul — 8. Aşa e, am decis să am trei copii. Pe mezin îl consider un dar de la Dumnezeu, o mângâiere, el îmi dă puteri să merg mai departe, îmi umple sufletul de optimism.
— Sunteţi din Pârliţa?
— Da, m-am născut în Pârliţa, mama mea a fost învăţătoare, ea mi-a dat o educaţie aleasă şi studii. Am învăţat la Şcoala de Muzică din Ungheni, clasa vioară, din clasa a VII-a am studiat la şcoala nr. 1 din Ungheni. Apoi am absolvit Institutul de Arte, în prezent Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Profesia îmi place foarte mult, nu am de gând să aleg alta.
— Nu regretaţi că faţă de cultură în toate timpurile a fost o asemenea atitudine?
— Cu părere de rău, e aşa. Cultura, arta care ne reprezintă ca ţară, ca popor azi sunt la cel mai jos nivel. Oamenii care se ocupă de cultură sunt lăsaţi în voia sorţii şi lucrează mai mult din entuziasm.
— Ea supravieţuieşte, probabil, datorită oamenilor ca Jana şi mulţi alţii?
— Da, în cultură nu se lucrează contra bani, pentru noi mai mult contează sufletul omului, dragostea faţă de semeni, dragostea faţă de frumos, de ceea ce ne-au lăsat străbunii. Dacă nu vom păstra aceste comori, nu le vom transmite, vom pierde identitatea ca popor. Nu întâmplător copiii vin cu atâta plăcere la noi — am un colectiv dramatic, de folclor, aşa că ştiu ce spun.
— Comorile populare… Transmiteţi ceea ce zace la suprafaţă sau căutaţi ceva inedit, cel puţin, la Pârliţa?
— Cu copiii din Ungheni ne ocupăm de ceea ce reprezintă zona centrală a ţării, totodată, studiem, readucem la viaţă. Iar Pârliţa este vestită cu „Malanca” sa, cum nu mai este în alte sate. Ne străduim s-o păstrăm, să n-o pierdem. Costumele sunt neobişnuite, pregătite de familii, nu doar de tinerii care participă la ea. De la bătrâni, împreună cu elevii, aflăm urături, pluguşorul. Memoria copiilor, sper eu, păstrează bine textele lor, apoi le vor transmite copiilor proprii.
— Ce aţi transmis dvs. copiilor?
— Tot ce am putut. Cei mai mari de asemenea au absolvit şcoala de muzică. Fiica, când are timp, se ocupă de organizarea evenimentelor. Ei deseori mergeau cu mine la serviciu, putem spune că au crescut în culise. Ne susţinem reciproc în toate, ne ajutăm.
— Pentru ce vă ajunge timp?
— Pentru gospodărie, e destul de mare. Totodată, trebuie neapărat să citesc ceva seara, de aceea mă trezesc la 5 şi mă culc la miezul nopţii.
— De câţi ani lucraţi în domeniul culturii?
— Putem spune, din 1984. M-am dus târziu să învăţ la şcoala de muzică, de aceea, absolvind şcoala medie, un an am lucrat conducător artistic la casa de cultură din Cetireni, ca să pot termina şcoala de muzică. Vioara şi în ziua de azi pentru mine e ceva sfânt, când răsună ea, mi se pare că vorbeşte sufletul omului.
