Grigore Covaliu, meșter de instrumente muzicale, s-a născut în satul Pârlița, raionul Ungheni. Își face studiile la școala din localitate, apoi la Colegiul Pedagogic din Călărași. Și-a continuat studiile la Institutul de Arte din Chișinău și după anul trei depune actele la Conservatorul de Stat.
Poate cânta la mai multe instrumente, dintre care acordeon, clarinet, saxsofon, fluier. Laureat al Concursului naţional al meşterilor de instrumente muzicale, compartimentul nai. Afirmă că prima experiență cu naiul a fost una dureroasă. Cel care l-a învățat tainele confecționării unui nai este Petru Zaharia, unul din marii noștri instrumentiști, care pe lângă moștenirea artistică, a lăsat și tradiția creării unora dintre cele mai bune naiuri din lume.
— De câtă inspirație, cât talent și câtă muncă e nevoie ca să faceți un instrument muzical?
— Talent poate 10%, inspirație — 40% și restul — muncă. Cel mai mult în tot acest proces e munca ce o depui. Știți, cum se spune la interpreții de instrumente muzicale și nu numai, trebuie să fie anume acest procentaj de care vă spuneam mai sus. Inspirația deja e altceva. Eu lucrez uneori și fără inspirație, fiindcă asta e muncă. Cum îți faci dumneata munca de jurnalist așa și noi ne facem munca de artiști. Nu ai tot timpul inspirație, dar trebuie să muncești pentru a asigura un trai decent familiei și ție personal. Eu colaborez cu toate orchestrele, cu formații de la diferite instituții și toți au nevoie ca instrumentele lor să funcționeze bine și atunci nu mai ai inspirație, trebuie să lucrezi într-un ritm nebun. Bei o cafea și mergi înainte (zâmbește). Asta e o muncă titanică! Dar, asta e, de muzică nu mă mai satur!
— În cât timp faceți un nai?
— Niciodată nu am cronometrat. Instrumentele bune nu se fac repede. Necesită mai mult timp și mai multe etape, dar important e să le ții minte consecutivitatea la fiecare instrument: alegerea lemnului, tuburilor, prelucrarea măduvei tuburilor, șlefuirea și lipirea tuburilor, acordarea, lăcuirea instrumentului, șlefuirea ambușurii tuburilor. S-ar părea la prima vedere că e o întreagă harababură dar care creează un sunet divin.
— Dacă nu ați fi fost meșter de instrumente, atunci ce ați fi devenit?
— Interpret. Eu am absolvit conservatorul. Să vă spun cum s-a întâmplat că am devenit meșter. Era prin anii 90, când, Dumnezeu să-l ierte, Petru Zaharia, un meșter foarte iscusit din orchestra ”Fluieraș”, a decedat. Atunci interpreții instrumentiști se aflau într-o situație de ananghie. Toți membrii formației veneau la mine și îmi spuneau că la ei ba s-a stricat ceva, ba că instrumentul are altceva, că nu mai sună atât de bine și eu, fiind din cei care de acasă, de la Pârlița, meșteream, îi ajutam pe toți. Iată așa am devenit meșter.
— Când și cum a fost prima întâlnire a dvs. cu naiul?
— Nu știu dacă și acum copiii de la școală mai meșteresc fluiere (șuierace) din soc, dar noi o făceam destul de frecvent. Ei, și într-o zi am văzut un coleg cu un nai improvizat din tuburi de stuf puse pe un suport din plastilină. Mi-am spus că pot să fac și eu așa ceva. Cineva mi-a recomandat că un stuf mai de calitate pot să găsesc într-o râpă de după piața agricolă, erau până acolo vreo 2-3 kilometri. L-am găsit, am realizat și eu naiul meu, dar m-am rănit rău de tot la gură. De unde puteam eu să știu, naivul de mine de pe atunci, că stuful poate răni atât de tare? Cam asta a fost prima mea întâlnire cu naiul.
— Talentul e o moștenire de familie?
— Pot să afirm că da, fiindcă ambilor părinți le-a plăcut muzica și o interpretau. Dar nu s-au putut promova, pentru că așa au fost vremurile. Tata până și o vioară a făcut, însă nu cânta, ci zdrăngănea. Mă rog, nu știa el niște lucruri, care ar fi putut să le facă pentru ca acea vioară să fie un adevărat instrument. Unicul care s-a afirmat în muzică din familie sunt eu.
— Cât de des veniți în satul de baștină?
— Cu părere de rău, vin rar și atunci pentru un timp scurt. O vizitez pe mama și înapoi la Chișinău.
— Acum faceți o comparație între satul Pârlița din prezent și cel de acum 40 de ani, atunci când dvs. ați plecat pentru studii mai întâi și apoi pentru carieră?
— Știți, mă și bucur și nu prea. E bun modernismul acesta, dar a schimbat omul din noi. Uitați-vă la copiii de azi. Ei numai în calculator și telefoane se uită și nu văd frumusețea unei flori, a jocului pe toloaca satului. Noi încă nu știm a aprecia viața de la sat, simplitatea ei. Uitați-vă, în România a venit prințul Charles și a cumpărat o vilă și ori de câte ori are posibilitatea vine în vacanță, pentru că el se topește când aude un localnic cum îl salută: ”Noroc, băi Charles!”, iubește această familiaritate venită din toată inima. Atunci când eram copil, hramul satului era un eveniment așteptat. Atunci erau generațiile de lăutari. Toată tehnica asta modernă poate și e bună ea, dar nu mai asiști la acel miracol al sunetelor produs ede instrumente. Și totuși eu mă bucur că se încearcă să se păstreze măcar un pic din acea autenticitate de altădată prin aceste formații artistice.
