Astăzi vorbim cu Fiodor Topor, un om legendar, o epocă, pe care nu trebuie nici să-l prezentăm, ci doar să ne aplecăm frunțile în semn de recunoștință pentru devotamentul său față de industria vinificației, pentru responsabilitate, dragoste de muncă de invidiat, spirit de gospodar care, din păcate, nu se întâlnește prea des în zilele noastre.
— Ce considerați că este succesul dvs.? Sau întreaga viață conștientă a fost așa?
— Succesul nu a venit dintr-o dată. Când abia am început să învăț la școală, era greu, dar am absolvit-o cu succes. Credeam că oricum nu voi lucra în specialitatea mea, dar voi merge la acea școală de aviație din Borisoglebsk. Am mers chiar la un club aviatic din Chișinău și am obținut specialitate ca tehnician-tehnolog pentru echipamentele electrice ale avioanelor. M-au trimis să lucrez în satul Dereneu, raionul Călărași. Când am văzut dealul și punctul de vin, m-am gândit: unde am nimerit? și am decis că voi merge să fac armata și nu mă voi mai întoarce aici. Când am fost chemat la comisariatul militar, directorul punctului de vinificație s-a dus la comisarul militar și i-a spus că are mare nevoie de mine ca specialist. Și m-am întors în acea fundătură. Doi ani mai târziu, am fost invitat la Bravicea, la fabrica de vin, dar eram deja obișnuit cu Dereneul. Gazda la care eram cazat mi-a devenit a doua mamă. Dar a venit o mașină și m-au luat cu tot cu valiza mea veche. Curând am fost numit șef al fabricii care avea 7 filiale. Aveam 19 sau 20 de ani atunci.
— Oare nu era un succes să devii director la o astfel de întreprindere la acea vârstă?
— La Bravicea, în câțiva ani, am elaborat două materiale de vin. Chișinăul a trimis probele la expoziția realizărilor economiei naționale de la Moscova și mi s-a conferit medalia de bronz pentru calitatea înaltă a materialelor vinicole, iar prin poștă am primit un aparat de fotografiat „Zenit” pe care îl am și acum. Cred că acesta a fost primul meu succes, căruia nici măcar nu i-am acordat mare importanță.
— Când ați simțit că faceți ceea ce vă palce?
— Acesta a fost primul impuls pentru a înțelege. Atunci despre asta s-a scris în ziare, la fabrică a sosit o comisie de la „Moldvinprom”, membrii acesteia au observat că aici e o ordine ideală. După aceea, au început să vină de la alte fabrici de vinuri ca să învețe. Atunci m-am gândit că ar trebui să lucrez și mai bine, să mă strădui și mai mult.
— Ați fost un conducător foarte sever?
— Știți, este foarte dificil să lucrezi în vinificație. Vinul este un produs lipicios. Oricât ai interzice, muncitorul poate bea și chiar vrea să ia acasă. Fără severitate, fără control, fără exigență lucrurile la fabrica de vinuri nu vor merge.
— Câți ani ați muncit? 60, dintre care 50 la Pârlița și la „Ungheni-Vin” și aproape întotdeauna ca șef? Produsele sunt lipicioase, spuneți? De ce trăiți toată viața într-o clădire veche cu două etaje? Fie și cu trei camere, dar e un apartament strâmt, cu mobilier modest? Și câți ani are „Volga”? 22?
— Așa și este. Dar pentru mine, munca a fost întotdeauna pe primul loc. Să fie ordine, de se reconstruiască, să fie facilitată munca celor care lucrează acolo. Iar acasă…
— Astăzi nu regretați că v-ați spetit toată viața? Pentru care cauză v-ați pus viața pe altarul vinificației?
— Într-adevăr, nu am văzut cum a crescut fiul meu, dar el a văzut cum lucrez eu și a crescut un om independent. Nu am avut deloc neplăceri cu el. Eu și soția plecam la Pârlița la muncă dimineața devreme și el rămânea singur. Nu am ce regreta. Nu i-aș fi dat mai mult decât a luat el singur privindu-mă. Dacă regret ceva, este că nu am deschis o secție de șampanie. Am început, am instalat utilajul, trebuia doar să-l testez, dar nu mi s-a permis.
— Nu vă pare rău pentru munca dvs.? Cum rămâne cu fabrica, cu ramura?
— Mă doare că industria în ansamblu se duce la vale, atârnă deasupra prăpastiei. Industria, odată profitabilă, aducea 40% din totalul veniturilor bugetare. Astăzi este păcat să privim toate acestea, au plecat specialiștii, punctele de vinificație din sate sunt închise, nu există podgorii. Declinul vinificației a început atunci când au început să fie defrișate viile. În 1985, hotărârea nu prevedea tăierea viilor, ai noștri, de pe loc, au lansat inițiativa.
— Fiul, Serghei, a făcut ca visul dvs. să devină realitate?
— A fost interesant. Nu, eu nu am influențat, el știa că am visat la cer. Îmi doream ca el să devină medic, economist, să fie mai aproape de noi, pentru că avem doar unul. După clasa a X-a, a spus odată că va pleca la Kiev ca să intre la institutul de aviație. Am încercat să-l facem să se răzgândească, dar a spus că așa a decis. A plecat, iar pe 22 august 1977 a trimis o telegramă: „Tată, felicitări de ziua ta, sunt student”. Nici acum nu pot vorbi despre asta fără emoție. Astăzi este inginer de zbor.
— Iar nepoata, Svetlana?
— O, ea e toată viața mea, o iubesc foarte mult. După evenimentele de la Cernobâl – avea ceva mai mult de un an atunci – a locuit mult timp la noi și apoi petrecea fiecare vară cu noi până în clasa a 5-a. Astăzi Sveta locuiește și lucrează la Varșovia. La Kiev, a absolvit Politehnica, acum se numește altfel, și Institutul Internațional de Jurnalism, Film și Televiziune.
— Ea este Topor. Nici nu a avut nevoie să-și schimbe numele de familie.
— Nici nu l-a schimbat. Nu și-a găsit un loc de muncă la Kiev și, în cadrul unui program, a plecat în Polonia, a studiat acolo un an și jumătate, acum este regizor de film documentar de succes, cunoaște mai multe limbi. S-a căsătorit în urmă cu patru ani, iar acum un an și jumătate, în ziua de naștere a soției mele, la 23 februarie, a venit pe lume strănepoata Emilia. Deci viața mea este acum concentrată în jurul acestor fete.
— Ce altceva ați dori?
— Mi-ar plăcea să lucrez, aș putea fac atâtea.
