Încă o dată, după o procesiune îndoliată spre locul odihnei de veci, m-am gândit de ce se obișnuiește a arunca flori la picioarele decedatului și de ce nu le aruncăm sub picioarele celor vii, nu le dăruim, nu spunem cuvinte atât de frumoase ca cele pe care le rostim atunci când persoana nu le mai aude, e bine dacă sufletul ei le acceptă. Dar de ce nu spunem acele cuvinte atunci când sunt atât de necesare, de ce ne zgârcim la ele, de ce ne este mai ușor să spunem ceva brutal, să întrerupem omul, să-l umilim, decât să-l susținem, să-l inspirăm? Spuneți-mi, de ce?
De ce aruncăm flori în praf, pe drum și nu le dăm persoanei cât e în viață? Nu vreau să spun despre un caz concret – nu vei merge împotriva obiceiului, dar, din păcate, nu știu despre încărcătura semantică a acestui gest – poate aceste flori deschid calea defunctului spre paradis. Voi reveni la opinia că cei vii au nevoie de cuvinte mai calde, mai blânde, de declarații de dragoste, recunoștință, mici semne de atenție, inclusiv flori, atunci, cred eu cu naivitate, persoana va fi fericită și va trăi mai mult.
Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, deoarece criticii, foarte mulți în ziua de azi, ținând cont de posibilitățile rețelelor de socializare, pot obiecta cu sarcasm: cum, dacă persoana a murit, nu mai trebuie să vorbim despre ea și să-i dăruim flori? Trebuie, dar eu spun că suntem zgârciți la amabilitate și atenție față de cei care se află alături. Ce să mai zic despre atitudinea față de cei pe care nu-i cunoaștem.
Să revin la rețelele de socializare. Imediat ce cineva publică ceva, vor apărea critici și susținători pentru ceea ce a fost postat. Oamenii vor trece cu siguranță la persoană, uitând de subiectul controversei, își vor aminti de toți bunicii și străbunicii lor, îi vor trimite peste tot unde e posibil. Și mă gândesc mereu la ceea ce face ca o persoană să se năpustească asupra alteia, să îi reproșeze, fără să știe ceva despre ea. De ce oamenii nu pot, dacă cineva dorește cu adevărat să își exprime părerea cu privire la o anumită problemă, să scrie cu calm, răbdare despre ceea ce cred ei. Este clar că sunt atâtea opinii câți oameni, așa că de ce să dai vina pe o persoană pentru toate păcatele de moarte doar pentru că ea crede altfel. Într-un cuvânt, eu sunt ca motanul din filmul în desene animate Leopold, cunoscut la vremea respectivă: „Haideți să trăim în prietenie și atunci întreaga lume va fi mai bună”.
Vreau să le mai mulțumesc acelor cititori care m-au întâmpinat (telefonic) ca pe un om drag, bucurându-se de revenirea mea, care pentru mine a fost grea. Și cuvintele simple „cât de bucuros sunt să vă aud” sau „cât de bucu-roasă sunt” mi-au dat putere și, cel mai important, mi-au încălzit sufletul cu atâta căldură încât nu am putut să nu vă povestesc.
Apropo, săptămâna trecută într-unul din magazinele capitalei, un bunic în vârstă de 81 de ani a luat mâncare pentru câini și a scos bon de plată ca pentru pisici – „prejudiciul” a însumat 14 lei 29 de bani. Administratorul a sunat la poliție… Imaginați-vă prin ce a trecut acel bărbat în vârstă care, din bunătate sufletească, hrănea un câine și cinci pisici. Iată „bunătatea”! Încă o dată,
