Am fost săptămâna trecută la o nouă producție cinematografică autohtonă. E deja a treia. Sala mare a Palatului de Cultură Ungheni ca de fiecare dată plină. Asta dovedește că oamenii sunt dornici de a privi un film, în special de cel moldovenesc. Doar că încă nu ne-am învățat să dăm pe silențios telefonul, doar că nu ne-am învățat să nu mai mâncăm chipsuri în timp ce suntem în sală. Da, în toată lumea și în toate cinematografele se mănâncă, doar că așa nu știu cum nu e plăcut când îți miroase a aditivi și se foșnește încontinuu.
Acum să revin la film. E foarte bine când redescoperi oameni. „Tunete” mi-a oferit oportunitatea să-l redescopăr pe Anatol Mîrzenco și în calitate de actor. El e interpret. Și, recunosc, că mai mult m-a surprins plăcut în postura de actor (dar asta e strict părerea mea și asta nu înseamnă că el nu cântă bine).
În „Tunete” am regăsit și o parte din copilăria anilor 90, când mulți dintre părinți educau cu o vărguță decât să explice și tot acești părinți erau în stare să se sacrifice cu prețul vieții pentru copiii lor, copilăria în care nu erau bani pentru multe și multe nu erau pe rafturile magazinelor, copilăria în care cartofii copți în foc erau deliciu culinar doar pentru că ne strângea împrejurul căldurii focului și al dragostei, copilăria în care trasul urechilor era un moment important din petrecerea de ziua de naștere (sincer eu mai vreau să fiu trasă de urechi doar că mi-e frică că voi rămânea fără de ele).
„Tunete” ne-a provocat să ne întrebăm ce lipsuri și neajunsuri stau în calea unei societăți mai juste și mai sigure, pentru că înțelegi pentru a nu știu câta oară că statul e incompetent de a asigura securitate cetățenilor săi, că intervine prea târziu sau deloc. Răspunsul la „de ce se întâmplă anume așa?” e dat tot de un fost președinte al Republicii Moldova: „deoarece nu avem… știți, nu știu ce nu avem… dar era bine să fie, vă spun sincer”. Nu știu ce nu au autoritățile, dar ar fi fost bine să aibă și să nu dureze aproape un deceniu să demineze o zonă din apropierea unui sat, ar fi fost bine și normal, pentru ca oamenii să trăiască și nu să putrezească sub câțiva metri de pământ. Ar fi fost bine și normal să întreprindă ceva care să nu ducă la depopularea satelor, la asigurarea accesului copiilor la educație. Da, și acest lucru este abordat în „Tunete”.
În „Tunete” vei înțelege că păturile sociale nu își mai au rostul în fața morții, atunci când un „tunet” al unei mine stă să ia viața a doi copii, că nu e nevoie să fii bogat ca să-i arăți dragoste copilului tău, că jucăriile scumpe nu sunt dovada că-l iubești, că dragostea și sacrificiul nu cunosc bariere sociale sau economice. Prin prisma relațiilor dintre personaje și dilemele lor morale, „Tunete” ne-a transmis un mesaj profund despre valoarea umană și despre importanța compasiunii și solidarității în fața pericolelor vieții.
Cu o poveste care se întrețese între trecut și prezent, „Tunete” ne-a readus aminte de anii ‚90 și de provocările unei epoci marcate de lipsuri și sacrificii. Însă, mai presus de toate, filmul ne-a pus față în față cu o realitate socială adesea înfricoșătoare și inacceptabilă. Dincolo de actul artistic, „Tunete” ne-a oferit o oglindă în care am văzut pentru a nu știu câta oară problemele cu care se confruntă societatea moldovenească contemporană.
Și înțelegi privind „Tunete” că efectele unui război sunt de lungă durată, sunt grele, sunt dificile și sunt al naibii de tragice!
În satul Pohrebea, acolo unde se petrece acțiunea filmului, au existat mai multe terenuri minate. Timp de opt ani, minele lăsate în câmpuri, livezi și vii au răpit viețile oamenilor de aici, dar și a geniștilor. În anul 2000 aici a avut loc ultima acțiune de deminare a 85 de hectare de teren. Au fost implicați 49 de militari ai Armatei Naționale, conduși de generalul de brigadă, Vitalie Stoian, au participat la ultima misiune de deminare, desfășurată în perioada 5 mai – 12 august.
Potrivit datelor oficiale, în cadrul acesteia au fost depistate și dezamorsate peste 300 de obiecte explozibile, inclusiv mine antipersonal.
Filmul „Tunete” a fost selectat de Comitetul național de selecție și înaintat pentru premiile Oscar la categoria „Cel mai bun film străin”.
