Deportările și represiile
Deportarea este văzută ca un fenomen făcând parte din complexul de politici represive elaborate și puse în aplicare de regimul comunist. În perioada sovietică, Basarabia a fost supusă la trei valuri de deportări în masă.
Trecutul satului Costuleni e nedespărțit de cele mai crude și cumplite evenimente din istoria Basarabiei. Până la venirea sovieticilor, oamenii trăiau în sat așa cum apucaseră din bătrâni: frumos și liniștit. Cea mai mare bogăție a sătenilor era pământul – nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame și după cum muncea, așa trăia.
În această perioadă în sat s-a instaurat frica, oamenii nu mai cântau nici când petreceau, nici când lucrau. Frica era ca o boală care nu știai cu ce se va termina. Singurii care se simțeau ca peștii în apă erau activiștii de partid, comsomoliștii, râsurile satului, leneșii, mincinoșii, cei care peste noapte și-au rupt cruciulițele de la piept și și-au pus insigne cu ucigașul cel pleșcat. Aceștia hoinăreau prin sat, beau, se ghiftuiau, iar noaptea întocmeau liste și își băteau joc de gospodarii din sat.
Cu ce erau vinovați cei circa 30 de copii deportați împreună cu părinții, care nu înțelegeau, dar simțeau greutatea momentului și erau marcați de tot ce se întâmpla? Comuniștii declarau că niște copiii nu poartă răspundere pentru faptele părinților, atunci de ce au fost duși, împreună cu alți mii de copiii în Siberia și Kazahstan ca să moară de foame și frig?
Moara stalinistă de deportare și represii pornită în 1941 și terminată în 1949 a măcinat fără cruțare mulți locuitori din sat. La întocmirea listei s-au săvârșit și fărădelegi din motive subiective. Intrigile, invidia, conflictele personale cu reprezentanții puterii locale din sat au hotărât atunci soarta a mai multor familii. Mai întâi autorităţile sovietice au început deportările asupra celor înstăriți, care fuseseră mai atașați de structurile oficiale ale statului român. În contextul respectiv trebuie de menționat că din cele câteva familii deportate în 1941, în patru, capul familiei a fost primar al satului în perioada României Mari, respectiv, membri ai partidelor naționale românești printre care: Anton Cladico, Andrei Rudico, Afanasie Crăciun, Ion Păduraru.
Este cunoscută şi atitudinea sovieticilor faţă de intelectualitate în special în teritoriile anexate la URSS. Deoarece intelectualitatea era acea categorie socială care putea să păstreze şi să valorifice adevărul, valorile naţionale şi umane. Din acest considerent sovieticii au fost foarte duri cu ei şi lupta pentru stârpirea intelectualităţii era pe primul loc. Un astfel de caz este şi cel al învăţătorului şi directorului şcolii din Costuleni, Nicolae Ivanov, care a fost deportat în acel an 1941, însă decedând în drum spre locul deportării. Averea fostului director de şcoală era alcătuită din 1 ha pământ arabil, 1 ha vii-livezi, 1 plug, 1 trăsură, 1 cal. Toate aceste bunuri au fost date fiului Eugen Ivanov. Soția Ecaterina și cei doi copii vor fi deportați repetat, o dată în 1941 și a doua oară, după ce s-au întors, în 1949.
Însă un rol important în deportarea acestor familii în 1941 l-au avut anume acei informatori şi agitatori sovietici din rândurile localnicilor care au făcut depoziţii pentru deportarea acestor persoane. Astfel, odată cu revenirea autorităţilor române, conform ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 6733/ 1941 şi nr. 127/1941 al Prefecturii Jud. Lăpuşna, transmis cu ord. nr. 17 din octombrie 1941 al preturii plasei Nisporeni, a fost întocmit un tabel de cetăţeni din Costuleni care sub regimul sovietic ar fi făcut parte din bandele teroriste de sabotaj, informatori sau ar fi lucrat în orice fel contra intereselor statului Român şi a armatei printre care : Spiridon Munteanu, Ghe.A.Prepeliţă, Butnaru Neculai Ion, Plohotniuc Andrei, Nadahovschi Petru, Teodor Ghe.Cibotaru, Rudico Ion Petru, Gurdiga Pintilii, Vasile Ghe. Crăciun, Ciocan Dumitru Ghe. Cu toate acestea, statul român nu a admis fărădelegi față de persoanele sus-numite, unii din ei având dreptul la judecată, iar alții au fost lăsați fără de pedeapsă, dar sub supravegherea jandarmeriei.
Studiind dosarele celor deportați, am observat că autoritățile comuniste au folosit unele și aceleași persoane ca martori, denunțători ai sătenilor deportați printre care: Plohotniuc Andrei, președintele sovietului sătesc; Cladico Vasile Alexandru, secretarul sovietului sătesc; Ivanov Vasile etc.
Printre familiile care urmau a fi deportate din motiv că ar fi colaborat cu autoritățile române ar fi de menționat: Loghin Efim va fi condamnat în 1945 pentru „colaborare cu regimul român”, iar familia sa, compusă din cinci membri, va fi deportată în 1949 în regiunea Irkutsk ca membri ai familiei unui ,,colaboraționist”; Iasinschi Nicolae și întreaga sa familie a fost deportată în 1949; Prepeliță Andrei deportat în 1945 ca ,,colaboraționist”, iar soția Elizaveta și fiica Vera ca membri ai familiei unui colaboraționist; Cebotari Afanasie și soția Efimia vor fi și ei acuzați de ,,colaboraționism” și deportați în 1945.
O altă categorie a celor care au fost deportați, a servit drept motiv tentativele de trecere ilegală a frontierei, printre care: Chirinciuc Ion Alexandru, Chirinciuc Ion Gheorghe, Plăcintă Toma și Feodora etc.
Consecințele deportărilor se resimt și astăzi, când multe persoane, fiind pe atunci copii, acum, la apusul vieții, mai așteaptă să fie reabilitate, să li se întoarcă măcar o parte din averea confiscată, să primească o pensie pentru munca prestată în favoarea imperiului sovietic de-a lungul deceniilor de exil antiuman. Deportările nu pot fi numite altfel decât crime.
În concluzie putem menționa că în acea noapte de 5 spre 6 iulie 1949, s-a scris o nouă pagină de durere în istoria satului, iar spre răsăritul soarelui, satul avea o altă imagine – era pustiu și plin de jale și frică.
Nimeni nu mai avea încredere în ziua de mâine. Acei purtători ai conștiinței naționale și gospodarii din sat au fost aruncați în vagoanele morții, în lagărele de muncă forțată sovietice, iar celorlați săteni li s-a implantat adânc sentimentul de frică, din care cauză mulți costuleneni au devenit docili și servili puterii.
De multe ori mă întreb și îmi pun o întrebare de la bun început părând bizară, cum ar trăi și ar arăta Republica Moldova dacă s-ar cunoaște toate istoriile celor deportați, condamnați și executați de regimul sovietic? Cum oamenii acelui sistem și urmașii lor încă mișună prin sate și orașe, alături de noi, alături de cei pe care i-au turnat?
Analizând dosarele sătenilor, și anume motivele din care cauză au fost deportați, că au urmat politica de la București, ca mulți alți basarabeni fiind declarați „dușmani ai poporului”, atunci cu atât mai mult Igor Dodon și gașca lui socialistă ar trebui declarați dușmani ai poporului, căci ei susțin cu nerușinare, promovează și pun în aplicare politica Moscovei.
O personalitate a satului
PĂDURARU MIHAIL AFANASIE, 13 martie 1936 – 21 iunie 1994. În anul 1966 absolvește sovhozul-tehnicum de pomicultură și legumicultură din Camenca, specialitatea agronom, pomicultor, legumicultor. La 25 iunie 1975 absolvește Institutul Agricol ”M.V.Frunze” din Chișinău. Director al sovhozului-fabrică „Costuleni” în perioada 1974-1994. A fost decorat cu Ordinul ”V.I.Lenin”, medalia „Comemorarea a 100 ani de la naşterea lui Lenin”.
Noaptea de la 21 iunie 1994 este una din cele mai negre nopți în viața satului Costuleni. Tragedia care a avut loc în casa unui gospodar de aici a șocat prin cruzimea sa nu numai pe locuitorii satului, dar și ai raionului, republicii.
Criminalii, probabil, studiind minuțios modul de viață al directorului gospodăriei agricole locale Mihail Păduraru, în seara zilei de 20 iunie, pe la orele 22-23, pe o cărăruie tainică dinspre Prut au intrat în casa lui, fără a fi simțiți de câinele din ogradă. I-au legat soția, punându-i și un căluș în gură, apoi s-au pus pe așteptat. Îl așteptau pe stăpânul casei.
Stăpânul veni fără careva presimțiri sau măsuri de precauție, era omul la el în casă. Și dacă pereții casei tale nu te mai pot apăra, apoi aceasta ne vorbește destul de clar despre dezastrul care astăzi este dezlănțuit în societatea noastră.
Lupta a durat vre-o jumătate de oră. Avea stăpânul casei și armă încărcată, dar nu a dovedit să o ia. Criminalii cunoșteau casa bine. Lupta decisivă a fost dată într-un mic coridoraș. Conform expertizei medicale, lui M. Păduraru i s-a traumat cutia toracică și de la hemoragie a murit pe la orele 5 în dimineața aceleeași zile, lăsat pe loc, fără cunoștință, de criminali.
Moartea tragică în al 59-lea an de viață l-a răpit subit din rândurile noastre pe unul din cei mai vechi conducători ai gospodăriei sătești din sat, Mihail Afanasie Păduraru, care timp de 20 de ani a condus gospodăria agricolă „Costuleni”. Toți acești ani Păduraru a purtat grija unui colectiv numeros de oameni, manifestându-se ca un bun gospodar, organizator priceput al producției agricole. Sub conducerea lui au fost educați numeroși specialiști din gospodăria sătească, care cu succes activează la diferite sectoare de producție. Fiind conducător, el a contribuit mult la dezvoltarea socială a satului Costuleni. Mihail Păduraru toată viața a muncit cu dăruire de sine, consacrându-și cei mai buni ani pământului și oamenilor din jurul său.
Biografia lui este o filă vie din istoria dezvoltării economice și sociale a satului Costuleni și a întregului raion.
