După ce am citit scrisoarea „Familia mea are de toate, numai pe mine nu”, publicată în ultimul număr, am vrut să scriu despre cum am trăit aici, în țara noastră. Deși nu se obișnuiește a vorbi despre asta, deoarece, rămânând alături de copii, răbdând foame și frig, femeile noastre nu au câștigat nici mașini, nici case, singurul lucru de care pot fi mândre sunt copiii lor, pe care nu i-au lăsat să cotească de pe calea cea dreaptă, să devină niște consumatori indiferenți.
Dacă cineva a trecut munți și râuri pentru a câștiga bani și a asigura familiile, atunci femeile moldovence au reușit să supraviețuiască cu copiii lor în condiții pe care nici nu știu cu ce să le compar. Dar noi nu vorbim prea des despre asta, cu atât mai puțin scriem în ziare, în schimb compatrioatele noastre care au fugit din familiile lor în cel mai dificil moment sub pretextul plauzibil de a „face bani, ca familia să aibă de toate” au obiceiul de a spune cât de greu le-a fost să-și lase copiii la bunica, la bunelul, la mătușa, cât de dificil era să ajungi ilegal în țara dorită și apoi să obții o muncă grea, ce dor le era acolo, cât de rar se întâlneau cu rudele, apoi cu siguranță vor sublinia că acum au de toate.
Eu așa înțeleg: ce-i făcut e bun făcut și acum nu trebuie să regrete, pentru că fiecare a luat singură decizia. Desigur, poți acuza vremea, țara, familia, soțul că au contribuit sau nu te-au oprit când voiai să pleci, dar cu forța probabil nimeni nu a obligat nicio femeie să plece. În schimb, acum ele se simt stăpâne pe situație, pot să-și exprime nemulțumirea față de cei pe care i-au lăsat cândva în cea mai grea perioadă.
Stau și mă gândesc că femeile care, în pofida celor 4 ani de viață fără lumină, fără căldură, fără salarii, fără locuri de muncă, au reușit să-și crească copiii, să le dea studii, ar trebui să fie mândre de sine. Însă regret că mulți dintre copiii noștri, ca și cei doi fii ai mei, după ce au terminat studiile, au plecat legal în străinătate, cum se vede, au stat destul timp flămânzi, în frig și în întuneric în copilărie. Mă liniștește faptul că familiile lor sunt cu ei și nu se vor dezamăgi amar că în casele lor locuiesc, iar cu mașinile lor circulă oameni care le-au devenit străini.
Cer scuze, pentru că am vrut să scriu cât de greu am trăit noi acum 20 de ani, cum am suferit cu copiii noștri, dar nu i-am lăsat în voia soartei, și iată ce a ieșit.
Tamara Manole
