Stau la geam. E o nouă dimineață în micul orășel italian, care în acești ani mi-a devenit a doua casă, cu toate bucuriile și tristețile ce le trăiește un om în viața aceasta. O nouă dimineață, în care mă gândesc la cei din Moldova. Îi simt aproape și în același timp departe. Nu pot să acuz pe nimeni de faptul că distanța ne înstrăinează. Nici măcar statul nu-l pot învinovăți, nu el mi-a pus „traista în băț”. Am dorit o viață mai bună.
Pentru mine, pentru copii, pentru familia mea. Atunci când am dat ultimii bani ca să ajung aici clandestin, mă gândeam doar ca micuții mei de câțiva anișori să fie îmbrăcați mai bine, să aibă o casă frumoasă, unde să-și invite prietenii, acea casă să fie mobilată după moda zilei, să avem o mașină, pentru a nu mai suporta înghesuiala transportului public. În acele momente mintea mea nu mai primea nicio altă informație decât aceasta, care v-am descris-o mai sus. Ulterior, aveam să-mi dau seama de adevărul vorbelor „mai bine sărac și acasă cu cei dragi”.
Dar să încep cu începutul, cum am ajuns aici. Aveam 23 de ani. M-am căsătorit tinerică așa că la acea vârstă aveam doi copii. Mânată de lipsuri, am decis să plec în Italia, așa gândeam pe atunci că eram săracă lipită pământului. Am auzit că există în sat o persoană care m-ar putea ajuta. Deci, câteva haine de schimb, crucea de la gât și o sticlă de agheasmă de la bunica – acesta a fost întregul meu bagaj pentru Italia. Nu vă redau întreaga mea călătorie, pentru că mi-ar ocupa tot ziarul, însă doar un episod. La un moment dat călăuza noastră ne-a lăsat la o margine de câmp. Ne-a arătat doar în care direcție să o luăm. Eram vreo 4 femei și 3 bărbați. Era în pragul primăverii, glod, frig, noi doar în pantofi, care începuseră să se scâlcieze de la atâta mers pe jos. Ne înfundam până la genunchi în acel glod, ne ascundeam în păduri. Am ajuns la un râu, când să-l traversăm, am îngenunchiat, am ridicat privirile spre cer și ne-am rugat toți, chiar dacă printre noi erau și atei. La un moment dat ni s-a terminat apa și agheasma de la bunica ne-a salvat. Ne ungeam doar buzele. Am ajuns la poalele unui munte. Am început să-l escaladăm. În calea noastră spre o viață mai bună am găsit și oase, care cândva au fost oameni, care, cred eu, erau și ei în căutarea a unei zile și vieți mai asigurate. Ne înghițeam lacrimile și ne rugam ca noi să nu fim în situația lor.
Au trecut de atunci mai mult de 10 ani. Copiii mei au crescut între timp. Ne vedem în vacanțe doar și pe skype. Au de toate, numai pe mine fizic nu mă au, dragostea mamei materializată în săruturi de bună dimineață și noapte bună, de îmbrățișări, atunci când au nevoie etc. Avem o casă frumoasă, așa ca la moldoveni. Avem mașină. E a doua sau a treia achiziționată de la acele momente descrise mai sus. Și… nu avem doar legătura aceea sufletească, care există într-o familie care împart zi de zi bucurii și tristeți, lipsuri și avuții. Copiii și soțul mă caută doar când li se termină banii.
Nu pot învinovăți pe nimeni că am ajuns în această situație. Aș fi putut să trăiesc și în Moldova. Mai modest, dar în schimb cu ei alături. Aș fi putut fi mama lor, ei – copiii mei, soția lui, el – soțul meu.
