Dragi cititori, în ajunul frumoaselor sărbători am intrat pe contul meu de pe o rețea de socializare. Am văzut o postare despre faptul că bradul din centrul orașului Ungheni se împodobea. Comentariile internauților m-au lăsat fără cuvinte. Atâta critică, atâta ură, atâta obrăznicie nu mi-am închipuit că ar putea avea în sufletul lor cei pe care mai ieri îmi plăcea să-i numesc bunii mei ungheneni.
Vreau să vă spun că eu mă bucur să văd acest molid. Da, poate e un pic strâmb, dar așa a crescut de la mama-natură, de altfel, ca și noi toți. Și ce dacă jucăriile sunt vechi? Fiți siguri că nu sunt din perioada sovietică, părinții vă pot confirma acest lucru. Imaginați-vă că cei de la primărie ar cumpăra noi, de ultimă generație, iarăși ar apărea comentarii și nu din acelea pozitive. Așa că, cum ai da, nu e bine.
Însă despre altceva doream să scriu aici. Despre faptul că oamenii care comentau nu se gândeau la alte probleme, mult mai serioase și mai dureroase. Spre exemplu, că sunt departe de părinți, de copii sau dacă chiar și sunt alături viața îți prilejuiește uneori asemenea tragedii că îți dai seama că bradul e cea mai mică problemă.
De ce lumea nu se bucură de acele clipe petrecute alături de cei dragi? Eu am avut o asemenea situație. O persoană dragă, foarte dragă mie a fost la un pas de a pleca de lângă mine într-o lume de unde nu ar mai fi putut reveni. Minutele acelea în care așteptam ambulanța mi-au părut ore, apoi a urmat constatarea că intrase în comă, care a inclus o altă așteptare la fel de grea – decizia medicilor sau, mai bine zis, verdictul lor. Fericire mai mare nu am trăit în viața mea ca în clipa când persoana scumpă a putut silabisi câteva vorbe, a zâmbit, chiar dacă asta a însemnat un efort enorm pentru ea. Tu cu greu te abții să nu plângi, pentru că asta ar însemna să o demoralizezi, și îi răspunzi cu un alt zâmbet. Aici e fericirea cea mai mare. Și nu bradul cel strâmb, cu nu știu care jucării.
Câte familii sunt din această categorie când fiecare secundă este importantă pentru ei! Aici îmi aduc aminte de un fragment de text din Marc Levy, autorul meu preferat. Iată-l: „Dacă vrei să înţelegi ce înseamnă un an de viaţă, pune întrebarea unui student care a picat la examenul de sfărşit de an. O lună de viaţă: vorbeşte-i unei mame care a adus pe lume un copil prematur şi-l aşteaptă să iasă din incubator ca să-şi strângă puiul în braţe, teafăr şi nevătămat. O săptămână: întreabă-l pe un bărbat care lucrează într-o uzină sau o mină ca să-şi hrănească familia. O zi: întreabă-i pe doi îndrăgostiţi lulea care aşteaptă să se întâlnească. O oră: întreabă-l pe un claustrofob prins într-un ascensor în pană. O secundă: uită-te la expresia unui om care tocmai a scăpat dintr-un accident de maşină. Şi o miime de secundă: întreabă-l pe un atlet care a câştigat medalia de argint la Jocurile olimpice şi nu medalia de aur pentru care se antrenase toată viaţa. Viaţa este magică!’’ ( „Și dacă e adevărat…”).
