„A fost o vreme, în tinerețea mea, când îmi era milă de cerșetori și de rănile lor, când plăteam pentru ei tămăduitori și cumpăram leacuri – caravanele îmi aduceau dintr-o insulă unguente cu amestec de aur, care refăceau pielea deasupra rănii deschise. Am făcut aceasta până în ziua în care am înțeles că țineau la duhoarea lor ca la un lux rar, căci i-am surprins zgâriindu-se și mânjindu-se cu bălegar, asemenea acelora care îngrașă pământul pentru a-i extrage seva întreagă. (…) Împodobiți din nou cu putreziciunea lor, mândri și găunoși, reluau drumul caravanelor cu talgerul în mână, cerșind în numele dumnezeului lor murdar” (Antoine de Saint-Exupéry în „Citadela”).
Eu nu am nimic împotriva oamenilor care cerșesc ocazional. Nu știm nimeni ce ne rezervă viața, nu știi la ce încercări ne pune și cerșitul rămâne ca o soluție temporară.
Problema mea e cu acei cerșetori, care pot să spun că sunt profesioniști, de carieră, care ani la rând îi vezi pe străzile capitalei și chiar la noi, în Ungheni. Oare atâția ani ei nu au găsit un post de muncă? Dacă mă duc la Chișinău în zona pieței centrale, îi văd tot pe acei care cerșeau și în timpul studenției mele, dar sunt deja câțiva ani bună de când am absolvit universitatea.
Bine ar fi dacă aceștia ar primi tot ce ești dispus să le dai (alimente sau bani), dar unii sunt atât grosolani. Obrăznicia lor merge până la aceea că îți fixează și taxa care trebuie să le-o dai.
Îmi aduc aminte cum ne-a bătut în poartă cu ani în urmă, eram copil, un bărbat, care i-a spus mamei o poveste că fără să vrei te apuca mila și vărsai o lacrimă. În anii aceia mulți moldoveni luau calea străinătății după o bucată de pâine mai bună și istorii cu nenorocul unora erau subiecte emoționante. Iată că acel omulean, s-a folosit de una dintre ele, precum că nu a avut norocul ca și alți conaționali și îi spunea el mamei că nu are cum să ajungă acasă. Mama, fire blândă, și-a spus în gând că bani nu are de unde să-i dea, dar măcar o bucată de pâine să-i ofere în dar. Se duce în casă ia pâine și la pâine și îi aduce, când colo el îi aruncă mâncarea mamei, spunându-i că n-are nevoie de mâncare, dar de bani și i-a numit și suma. S-a îndepărtat de poartă bombănind, gestul de milostenie transformându-se, din păcate, într-o lecție pe care sper să o țină minte mama și deopotrivă și eu: Când vrei să ajuți pe cineva nu-i da un pește…ci o undiță!” sau la un vechi proverb chinezesc care spune că dacă dai un pește unui om, îl hrăneşti pentru o zi. Dacă îl înveţi să pescuiască, îl hrăneşti pentru o viaţă. Din nefericire, bărbatul numai de undiță nu avea nevoie!
O altă categorie sunt cea a cerșetorilor emoționali. Ei sunt mai răi decât cei care îți pun și taxa, care cer bani. De obicei, acestora le dai, având grijă să rămâi cu ceva în portofel. În schimb, celor care cerșesc emoție oricât le-ai oferi din timpul tău, din energia, din emoțiile tale, ei vor spune că au nevoie de mai mult, pentru că n-au avut când erau mici, dacă le dai trei sferturi, te vor face să te simți vinovat că ascunzi lucruri de ei. Ei se hrănesc cu faptul că toată lumea îi este datoare cu ceva, ei au credința că sunt speciali și că cei din jurul lor nu-i merită.
Mirabeau, politician francez, spunea că există numai trei moduri de a trăi: să cerşeşti, să furi sau să realizezi ceva. Depinde doar de fiecare dintre noi să aleagă cum își trăiește viața. Important e să nu manipulăm și să ne batem joc de munca și empatia altora.
