Interviu cu Galina Parfeni, pianistă și profesoară de pian la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” Vaslui, originară din Ungheni, stabilită de 12 ani în România. Obține împreună cu elevii săi mai multe premii în cadrul unor concursuri naționale și internaționale, dintre care concursul național „Mozart” de la Vaslui, concursul național „Carl Czerny” de la Piatra Neamț, concursul internațional de interpretare pianistică „Ofranda sunetului” de la Iași. Despre Vaslui, orașul actual de reședință, spune că este superb, curat, verde și că și-a găsit acolo liniștea și tot ce-i place să facă cel mai mult – muzică.
— De unde vine Galina Parfeni?
— Eu m-am născut la Ungheni în 1963, părinții fiind medici: mama – cardiolog pediatru, tata – entomolog la Centrul de Sănătate Publică. Am terminat școala nr. 1, acum Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”. Mai am un frate, care este medic oftalmolog și care locuiește în Angola. Așa a fost să fie viața! Am făcut studii la Școala de Muzică din Ungheni, apoi am urmat Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău. În 1982 m-am întors în Ungheni și am predat la Școala de Muzică până în 2001. În acel an am plecat și la Vaslui, unde am lucrat ca profesoară de pian la școala cu clase de muzică nr. 6. Pentru o perioadă am fost nevoită să revin în țară ca să-mi perfectez actele și în 2006 m-am stabilit definitiv la Vaslui. Aici, am continuat să lucrez la aceeași instituție, doar că se numea de acum Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”.
— Cine v-a sfătuit să faceți muzică?
— Tata a fost omul care m-a dus la 6 ani la școală de muzică si mi-a spus: „Uite, la acest instrument vei cânta!”. Eu nu știam nimic. Tata a fost acea persoană care a insistat să fac școală de muzică, apoi să-mi continuu studiile în domeniul muzicii. Profesorii mei spuneau că sunt talentată. Eu, însă, nu prea înțelegeam nimic în primii 3-4 ani de studii, am înțeles cu desăvârșire că vreau să fiu profesoară de pian doar în clasa V.
— De ce ați ales anume cariera pedagogică?
— Muzica este ceva ce nu pot descrie. Eu trăiesc prin muzică, prin copiii care îi învăț si pentru că am multe rezultate bune si foarte bune. Ele parcă mă inspiră să mă dedic și mai mult. Copiii mei sunt mari, astfel am timp să lucrez mai mult cu ei. Am o relație deosebită cu aceștia. Particip foarte mult și în viață lor privată, discutând despre diferite teme foarte actuale pentru ei. Mă simt ca peștele în apă, atunci când sunt la lecții, între copii. Avem un respect reciproc: eu față de copii și ei față de mine. Pentru a face ca un copil să cânte la așa instrument precum pianul se parcurge un drum foarte lung, începând de la 5- 6 ani și urmând mulți ani de lucru, cel puțin 8 ani, ca să poți spune că într-adevăr ceva va ieși din acel elev.
— Cine v-a cultivat dragostea pentru muzică, în special pentru pian?
— Părinții au fost cei care ne-au altoit dragostea de muzică. Fratele meu a învățat la vioară. Apropo, și copiii mei au terminat școala de muzică: fiul – cea de la Ungheni, clasa clarinet și fluier, iar fata – la pian, la Vaslui.
— Ce amintire frumoasă aveți din Ungheni?
— Una dintre amintirile dragi și scumpe e că ai mei copii s-au născut aici, că eu am copilărit, că aici au trăit părinții mei. De câte ori am posibilitatea să revin la Ungheni, îl găsesc tot mai frumos și mai frumos. Acum vin aici ca oaspete, din păcate. Este foarte plăcut să-mi revăd colegii de școală, să vorbim, să facem schimb de opinii, să povestim ce mai trăim nou în viață, să ne aducem aminte de trecut, de tinerețe. Am decis să revin încoace în mijloc de noiembrie, pentru a împărtăși cu unghenenii mei scumpi realizările mele timp de 12 ani.
— Mai practică sau a mai practicat cineva din familie muzica?
— În familia din partea mamei majoritatea sunt doctori și profesori, iar din partea tatei sunt muzicieni. Bunicul cânta la trombon, frații bunicului – la vioară și trompetă. Fratele tatălui meu este profesor de acordeon și trombon la Școala de Muzică din Dondușeni. Am verișori care toți au făcut muzică, mai mult sau mai puțin. Marin Bunea, viorist, verișorul meu, a fost în trecut dirijorul orchestrei prezidențiale. Pot spune că pasiunea pentru muzică se transmite pe linia tatei. Numele meu de domnișoară este Bunea.
— Eu sper că ați citit vreodată ziarul nostru. Ce recomandări ați avea pentru noi?
— În ultimii ani nu prea am avut ocazia să citesc ziarul, dar, din trecut, știu cu siguranță că abordați multe probleme stringente și importante ale orașului și raionului Ungheni. Cu ajutorul ziarului se rezolvă multe probleme. Vreau să vă doresc tot binele din lume, multă sănătate și să aveți doar bucurii în inimă și să aduceți multă fericire oamenilor, care vă citesc.
