Înainte de a fi autor de povești și creator de literatură pentru copii, Ion Creangă a fost și învățător. A modelat suflete și a format caractere timp de 20 de ani. Camil Iercan, profesor muzeograf la Muzeul „Ion Creangă” din Iași (Bojdeuca lui Creangă) scrie ce mărturiseau foștii lui elevi: „Era un dascăl blând, comunicativ și glumeț. Vara privea la jocurile noastre și ne învăța cum să batem mingea. Iarna se urca în sanie cu noi și ne arăta cum să o cârmuim cu piciorul…”.
În continuare urmează o întâmplare din viața lui Ion Creangă pe timpul când era învățător. Într-o zi de iarnă întorcându-se de la școală, Creangă încetini pasul ca să se mai uite la niște copii, din preajma unui delușor ieșean, care se dădeau la săniuș. În ceata de copii, care coborau și urcau veseli, era și unul mai mic, cu o căciulă mare și mițoasă pe cap, cu un surtuc mai jos de genunchi, cu niște ciubote mai mari cu cel puțin cu două numere, i-a atras atenția. Copilul nu mai ajungea în vale, de câte ori încerca, un bolovan buclucaș îi răsturna săniuța. Creangă, fiind bun din fire, s-a apropiat de el, l-a luat de mânuță, au ridicat dealul, apoi s-a așezat, așa mare cum era, în sanie, a luat copilul în brațe, și a înfipt călcâiul în zăpadă pentru a ocoli bolovanul…ajungând cu bine în vale, de rând cu ceilalți. Până a urca delușorul din nou, copilul cel mic i-a povestit lui Creangă, că are un frate mai mare și învață la școală, și surtucul, ciubotele, căciula sunt ale acestuia. Mai mult, că pe frate-său îl învață unul…Creangă, că acesta le spune povești și fratele în fiecare seară vine de la școală și le spune lui…
-Și dacă ai vrea matale să știi vreuna, să mai vii și-ți povestesc… (Sursa: bunatate.ro)
Astăzi mă întreb și vă întreb, când trăim într-o epocă în goana după cantitate, tentații spre robotizare, dacă se mai citesc copilului povești înainte de culcare? Mai sunt copii care plâng, înainte de somn, că nu li se spun povești crengiene?
Sigur, că răspunsuri pot fi nu puține, dar uităm că timpul ne fură calitățile ce țin de uman. De asemenea nu pot uita personal de iernile de altă dată cu zăpadă cât casa, se adunau măhălenii la sărbătorile sfinte sau poate sfințenia sărbătorilor îi adunau pe ei? Întâlnirile erau frumoase din care nu lipseau afecțiunea și respectul. În final, nu merg pe calea generalizărilor, dar multe din cele scrise mai sus le-am pierdut. Dar ceea ce pierdem legat de uman, greu se recuperează. Să medităm la un nivel cât mai ridicat despre viitorul copiilor și nepoților noștri.
