La începutul lunii aprilie, guvernanții noștri au decis să își asume răspunderea în fața Parlamentului privind adoptarea unor măsuri de susținere a cetățenilor și a activității de întreprinzător în perioada stării de urgență.
Una dintre aceste măsuri ține de acordarea unui ajutor de șomaj în mărime de circa 2700 de lei, ceea ce corespunde salariului minim garantat în sectorul real al economiei, asigura într-o declarație de a sa ministra Sănătății, Muncii şi Protecţiei Sociale, Viorica Dumbrăveanu. Potrivit aceleiași decizii, un astfel de ajutor ar urma să primească atât persoanele deja înregistrate ca șomeri, cât și cei reveniți recent de peste hotare, indiferent dacă aceștia au cotizat sau nu în ultima perioadă în bugetul statului.
La prima vedere, gestul pare a fi unul onorabil, întrucât conducătorii noștri s-au gândit la cei care nu au un loc de muncă, care nu au vrut să muncească, care au lucrat și au plătit impozite altor țări, sau mai rău, care au muncit mereu la negru. Pe de altă parte, dacă am analiza un pic mai profund situația celeilalte categorii și anume a clasei muncitoare, am observa că guvernanților noștri le scapă anumite nuanțe. În primul rând, ar trebui de menționat că situația în țara noastră nu este atât de roz cum o prezintă ministra, iar acel venit minim garantat de 2775 de lei nu este valabil nici măcar în instituțiile statului.
Există mii de oameni, care zilnic depun o muncă foarte grea, o muncă de care mulți alții fug și pentru care sunt răsplătiți cu o mie sau maxim două mii lei. Puțini sunt cei care realizează cât respect merită acești oameni și cum ar arăta societatea noastră fără ei. Eu personal consider că respect merită nu doar cei care au ajuns să dețină funcții înalte, respect merită toți muncitorii care își fac munca cu devotament. Și mai ales cei care sunt obligați în această perioadă de urgență să-și desfășoare activitatea: paznici de instituții, femei de serviciu, personal al serviciilor comunale, lucrători ai gospodăriilor comunale și, nu în ultimul rând, poștașii și infirmierele.
La această clasă muncitoare v-ați gândit, dragii noștri aleși? Cum credeți că se simt aceștia, când știu că în pofida stării de urgență se expun pericolului și își desfășoară cu demnitate munca, pentru un salariu de 1400 lei, pe când alții, care nu au muncit niciodată, care au vânat mereu doar posturi cu salarii mai mari, stând acasă vor primi 2775 lei?
Problema este cu atât mai gravă întrucât măsura de susținere vine doar în ajutorul șomerilor și nu a muncitorilor, căci afectați nu sunt doar cei ce continuă să muncească, dar și cei care au fost obligați să stea acasă. Pentru a evita falimentul iminent, mulți patroni și-au impus angajații să-și ia concediu din cont propriu, pentru o perioadă nedeterminată. De ce statul nu s-a gândit la aceștia? Că doar pe spatele acestei clase muncitoare se încasează impozite și tot pe spatele lor vor fi puse datoriile statului, după depășirea acestei stări.
Până una-alta, stimați conducători, cât mai schimbați deciziile de la o zi la alta, ați putea să vă gândiți și la clasa muncitoare. Epidemia afectează nu doar șomerii, iar de susținere au nevoie și cei care muncesc.
