Odată cu declanșarea războiului din Ucraina în Republica Moldova s-au refugiat un număr impunător de persoane ce au fugit din calea acestei orori. Găzduiți au fost aceștia în orașul și raionul Ungheni. Unii au fost primiți de rude, alții au fost cazați în familii, biserici și alte locații. Pentru a-i susține financiar și material s-au antrenat organizațiile internaționale, dar și comunitatea din Republica Moldova. Ce stare de spirit au și cum se descurcă ei departe de casă am încercat recent să aflam din discuția cu două mame tinere strămutate la noi din regiunea Odesa.
Reporter (R.): Spuneți, vă rog, ce vă amintiți acum, după aproape un an de la începutul războiului, timp în care ați părăsit țara. Ce emoții vă încearcă în raport cu acea zi neagră, când asupra dumneavoastră a venit năpasta?
Elena: Am venit chiar în primele zile cum s-a început războiul. Când am auzit primele împușcături eram la serviciu, lucram în schimbul de noapte. În acel moment primul gând care m-a încercat, a fost ce fac copii mei singuri acasă. Foarte strașnic!.. Legătura telefonică era întreruptă, căci atunci când se includ sirenele, telefonia nu mai lucrează. Timp de o oră am încercat să-mi sun copiii, dar în zadar. Administrația întreprinderii ne-a anunțat imediat să părăsim locul de muncă și să mergem acasă. Am ajuns cu bine acasă și am început îndată să fac bagajele. În acel moment soțul meu era la muncă în regiunea Herson, localitatea Kahovca. Atât el, cât și colegii săi de lucru au fost îndemnați să plece acasă pentru a-și ajuta familiile să se evacueze. După ce a părăsit acel loc, orașul Herson a fost încercuit de trupele rusești.
R: Care era atmosfera din jur, ce vă amintiți?
Elena: Inițial se împușca asupra infrastructurii, însă din cauza valului de explozii, ușile și geamurile apartamentului s-au deschis. Copiii s-au speriat enorm, fapt ce i-a afectat mult psihologic.
Ecaterina: Rachetele zburau ca păsările, cerul era roșu, în jur totul ardea. Trebuia să ne ascundem cu cei trei copii în beciul casei. Într-o minută trebuia să reușim, căci rachetele zburau una după alta. Am trăit câteva zile acolo, mâncam ce găseam, dormeam pe scânduri. Ne-am gândit să ne evacuăm la rude în Italia, însă în orașele pe unde trebuia să ne deplasăm se dădeau lupte. Am făcut legătură cu Elena și ne-am refugiat în Moldova.
Elena: Eu cu cei doi copii ai mei eram deja stabiliți într-un sat din raionul Călărași. De la început am fost găzduiți de niște cunoscuți, dar mai apoi primăria acelei localități ne-a oferit o locuință mică, unde mai apoi a venit și Ecaterina cu ai săi trei copii și alte rude de ale mele. Acolo locuiam 11 persoane și spațiul devenise cam neîncăpător. Era începutul lunii aprilie și afară era cam rece. Nu aveam cu ce ne încălzi și nici condiții de a spăla copiii nu aveam. Ne adresasem la primarul acelei localități ca să ne dea măcar un ster de lemne, ca să încălzim locuința, dar ne-a refuzat, zicând că Moldova e o țară săracă și nu au surse îndeajuns pentru aceasta. De la început mai aveam ceva bani pe card, însă s-au epuizat, pentru că aveam de hrănit 5 copii.
R: Cât timp v-ați aflat acolo?
Elena: Acolo am trăit până în luna mai, când deja situația se complicase cu totul. Ne-am transferat în orașul Ungheni ca să ne perfectăm unele documente pentru a primi 2000 de lei. Aici întrebam lumea unde am putea să ne cazăm. Ne-au sfătuit să ne adresăm la o biserică catolică, unde ne-au și găzduit. În sfârșit situația s-a redresat. Cei de aici au o atitudine binevoitoare față de noi. Periodic ne dau careva ajutoare.
R: Doriți să vă întoarceți acasă și credeți în finalitatea acestui război?
Elena: Desigur. Permanent ne gândim la aceasta. Prea mult ne-a tulburat liniștea această nenorocire, prea ne-a dat viața peste cap…
