Sunt născută în Chirileni, Ungheni, sunt la vârsta când pot să afirm că am văzut din toate.
De când am început a ține minte, iernile erau ierni, cu zăpezi cât ține înălțimea gardului.
Părinții țineau lopețile în tindă iarna ca să le aibă la îndemână.
Se sculau pe la orele 03:00 dimineața și făceau cărări până la ocolul animalelor, apoi făceau pârtie până la prima fântână, până la poarta vecinului, acesta la rândul său făcea până la celălalt și iată așa până la școală, magazin, oficiu poștal, punct medical, dar când ieșeam noi din casă, trei crai de la răsărit, mergeam pe aceste cărărușe și numai capul lui sora mea mai mare, Catiușa, se vedea, al meu și a lui Ionel nu se vedeau. Așa era zăpada de înaltă! Părinții ne trimiteau la femeile bătrâne, singuratice din mahala ca să le ajutăm să rănească omătul.
Fratele meu drag Ionel, Dumnezeu să-l ierte, în mână avea fărașul de scos cărbunii, la vârsta lui de 6 ani, și făcea pârtie, iar lopata făcută pentru mine de tatăl meu, Diomid Vladei, era puțin mai mare decât fărașul fratelui, deoarece aveam 8 ani, și Catiușa, fiind mai măricică, avea 10 ani, mânuia un instrument ceva mai mare.
Nu așteptam primarul să vină să ne curețe zăpada la poartă, să ne asigure accesul la magazin sau până la bufet.
Unii din dvs. vor fi de acord cu mine, alții nu, dar e bine când toți, absolut toți, punem umărul la deszăpezire, după puteri. Plus la toate și o gimnastică bună. Doamne ajută tuturor!
Suntem încă în perioada sărbătorilor de iarnă și aș dori să vă povestesc cum le petreceam noi. În seara lui Sf .Vasile mergeam cu uratul. Vârsta maximă de a ura a fost 11 ani. Era comunismul în floare și riscam să fim „turnați” la școală, așa că mergeam pe ascuns cu uratul. Bunelul Mihail Vladei, trăia în Chirileni sub pădure, o distanța enorm de mare de parcurs. Și când erau omături mari, mari de tot, tata Diomid cu lopata mergea de ne conducea ca să nu rămânem în troiene, sau să cădem în râu, când traversam podul. Uneori era glod până mai sus de genunchi, dar nu puteam ca să nu ne ducem, învățam o lună întreagă o urătură frumoasă și știam deja ce buget, are rezervat pentru noi. Câte o rublă la fiecare. Peste drum locuia nanul Vasile cu nana Liza Barnaciuc, nașii părinților noștri de cununie și nani de botez. Ei la fel ne dădeau câte o rublă.
În aceeași ogradă cu nanul Vasile Barnaciuc, locuia nanul de botez a lui tata Diomid – nanul Isai Barnaciuc, noi, la fel îi ziceam nanu, el ne dădea câte 20 copeici și fiecare ne oferea colăcei, mere, bomboane. Doamne, ce frumos mai era! Acum rog pe toți sătenii mei, cultivați în copii și nepoți cultura, respectul, tradițiile, învățați copiii să meargă cu uratul, semănatul, să ajute părinții. la munci pe potriva lor Să nu stea cu mobilul în mână, să vedeți ce copii buni o să aveți…
Sărbători binecuvântate de Domnul, cu multă lumină în suflet.
