Astăzi vorbim cu directoare de Cruce Roșie, filiala Ungheni, Elena Gavrișov, care, cu voia cititorilor, a fost desemnată Personalitate a anului 2017. Este o plăcere să discuți cu această doamnă energică, puternică, sinceră, zâmbitoare, înzestrată cu simțul umorului.
— Îți amintești, când lucrai la ziarul „Conștiința”, m-ai criticat pentru că eu și încă o organizație aveam ștampila cu grafie chirilică? Eu am răspuns că din banii pe care ar trebui să-i plătesc pentru a confecționa o ștampilă nouă aș putea organiza o acțiune de caritate.
— Dar eu am scris despre tine și multe lucruri bune. Mai bine spune câți ani ai dedicat Crucii Roșii și cine are acum nevoie de ea, în afară de tine?
— Oficial, lucrez la ea de 32 de ani, iar voluntară am fost din 1969. Am chiar și diplome de onoare de la comitetul central de Cruce Roșie și Semilună Roșie al Uniunii Sovietice. Iar Crucea Roșie este necesară, e foarte utilă oamenilor care au nevoie de ajutor în clipele grele, când se pomenesc în situații dificile, cum ar fi inundații, cutremure, alunecări de teren. Iată, chiar și acum, când a fost zăpadă, în aprilie, Crucea Roșie din China imediat a transferat bani pentru societatea noastră.
— Dar tu acorzi ajutor și fără a aștepta dezastrele? E greu să faci acest lucru acum?
— Cum să nu le ajut dacă oamenii trăiesc atât de rău, dacă pensiile nu ajung pentru achitarea serviciilor comunale. Ajutoarele, în fond, vin din străinătate. Organizez, de asemenea, maratoane de caritate, fac apel direct la întreprinderi, organizații, le dau listele celor care au nevoie urgentă de ajutor.
— Se vede că îți reușește bine, de vreme ce oamenii din nou te-au desemnat Personalitate a anului.
— Trebuie să știi a vorbi cu șefii, iar aceștia, la rândul lor, să aibă încredere în tine, siguranța că acest ajutor va ajunge la beneficiari. Apropo, mi-am amintit acum cum, cu mulți ani în urmă, când abia începea istoria modernă a țării noastre, în România au avut loc inundații. M-am adresat prin intermediul ziarului și am solicitat ajutor. A trecut o lună — nimic, apoi doar spitalul a transferat pe contul nostru — îl mai aveam atunci — 15 mii de lei și o femeie — 120 de lei. Pe mine acest lucru m-a uimit, pentru că atunci se vorbea mult despre frații de peste Prut, dar să le ajute nu avea cine… Mi-a fost atât de dureros, încât mi-am vărsat supărare prin intermediul ziarului.
— Crucea Roșie din Ungheni nu are cont bancar?
— A încetat transferarea banilor, iar pentru „păstrarea” contului trebuie să plătești. Cotizații? Colectăm. Și acum, în cadrul maratonului ordinar de binefacere, am anunțat despre acest lucru.
— Există organizații pe care întotdeauna poți conta?
— Nu, nu pot să spun că există astfel de organizații, deși mulți nu refuză. Dar sunt și unele care nu refuză, dar spun să le amintesc mâine, poimâine, apoi își uită promisiunea.
— Crucea Roșie din Ungheni se ține, cred eu, doar datorită ție. Nu ai obosit să umbli cu mâna întinsă?
— Nu, deja m-am obișnuit. Cu atât mai mult, cu cât scopul acestei mâini întinse e foarte nobil – acordarea de ajutor. Cu salariul meu de nimic ar trebui să lucrez 2 ore pe zi, dar eu nu țin cont de timp, îmi place foarte mult să fac oamenilor bine. Cu câțiva ani în urmă la noi au venit donatorii de la Geneva, pentru a vedea cum cheltuim banii lor. Am plecat într-un sat. Intrăm într-o casă, iar acolo, pe perete, atârna un pachet cu emblema Crucii Roșii, totul a devenit clar. Dar oaspeții s-au mirat cum trăiesc oamenii. Ei au văzut pe masă o cutie de tinichea, iar în ea un fitil și au întrebat ce-i asta. Am luat un chibrit și l-am aprins – bătrânica nici lumină nu avea. Cum să nu cer ajutor de dragul acestor oameni?
— Acum situația e mai bună sau s-a înrăutățit?
— Mi se pare că e mai rea. În ultimul timp, când mergeam prin sate, am observat cum au îmbătrânit oamenii, cât de rău sunt îmbrăcați. Odată a venit un bărbat în galoși, cu o căciuliță, a luat pachetul și s-a pornit, eu am vrut să-l opresc și am strigat „Moșule!”, apoi am aflat că „moșul” nu avea nici 50 de ani. Îmi pare rău de acești oameni. Eu știu ce înseamnă a trăi în sărăcie. Tatăl nostru a lucrat în primăria Ungheni și în 1944 a fost evacuat — m-am născut undeva lângă București, pe drum. Am documente de atunci. După doi ani, ne-am întors, casa nu mai era, ne-au adăpostit bunicii din Grozasca, dar casa lor a fost distrusă de alunecări de teren, părinții și-au construit un sărăieș la Buzduganii de Sus, unde în 1922 bunicul meu cumpărase 6 hectare de teren — am document, dar despre asta atunci nici nu se vorbea. Viața i-a gonit mult pe părinții noștri și pe noi cu sora împreună cu ei. Eu de mică am dădăcit copii străini, așa că dorința de a le ajuta oamenilor o am în sânge.
