Sub clar de lună şi licărit de stea port haina singurătăţii. Privesc infinitul şi încerc să desluşesc chipul şi privirea ta, bădie Mihai. Dacă aş putea opri timpul, m-aş ruga Domnului, l-aş implora să deschidă poarta cerului, ca prin fiinţa unei secunde să răsară amintirea. Am hoinărit de atâtea ori prin visele durerii, dar nu l-am găsit… Am sorbit din cupa nopţii, întunericul aşteptării, dar nu l-am întâlnit. Binecuvântează-mi, Doamne, altarul hârtiei, pentru ca acolo sus, să se nască cărarea către orizontul infinit al privirilor sale. Dacă se ascunde sub veşmântul de zână al lunii, dă-ne, Doamne, numai freamăt de stele, ca privirea lui să ne fie aproape. Dacă în această clipă respiră prin razele soarelui, deschide, Doamne, zorii dimineţii şi dă-ne oglinda de curcubeu cu ochii scăldaţi în lacrima ploii, să ne privească, să ne mângâie. Şi dacă, Doamne, ai fi atât de darnic, şi l-ai coborî din înălţimi, îndreaptă-i pasul spre mine, pentru ca glasul hârtiei mele să îi încălzească auzul cu făclia gândului, care începe să doinească.
E noapte… Sorb din cupa astrală un stop de întuneric şi simt cum bezna lirei împrăştie văpăi de stea. În aceste clipe port în suflet oceanul mângâierii, pentru a îmbrăca hârtia cu cuvinte despre badea Mihai. Dacă vei aluneca cu ochiul razei din nemărginita-ţi lume şi vei aduna o albie de lumină răsărită din oboseala lămpii arzândă, să ştii: acesta sunt eu. Din sărutul închinării ce-mi apasă gândul peste fruntea gliei, adun rugile icoanelor ce pictează zbuciumul omeniri. Încerc să dau petele de nori la o parte, ca să observ prin raza Luceafărului, lumea ce-şi croieşte pe chip de eternitate. Sălăsluieşti în inimă de vers şi stea. Botezat de aripile nostalgiei, acoperit cu mantaua tristeţii, vegheat de steaua singurătăţii, slujeşti templului creaţiei. Versul tău m-a învăţat să fiu un ochi de săgeată, ca prin lumina gândirii să străpung trupul, ca scânteia se împrăştie acel farmec, care să dăinuie peste veacuri. Acum înţeleg de ce soarele şi-a îngrelat umerii de atâta lumină, deoarece fiecare poezie, izvorâtă din nesecata albie a fanteziei tale l-a întunecat. Aş vrea să fiu un ochi de nisip, ca să îmi strecor geana prin clepsidra timpului, respirând nemurirea odată cu tine.
Mi-e dor de infinit, nemărginirea şi albăstrimea cerului. Mi-e dor de stea, izvor, şoapte… Mi-e dor de tine, bădie Mihai…
